“Vedi Napoli, e poi muori” – Goethe

Gandul de a vizita Napoli a venit natural, fara prea multe ocolisuri in timp ce eram in vizita prin capitala Italiei. Ne-am cumparat bilete de tren din gara din Roma, care arata mai bine decat aeroportul Otopeni si ne-am suit intr-un tren echivalent si foarte asemanator cu “rapidul” autohton.

Primul contact cu napoletanii a fost stabilit in momentul in care i-am cerut cateva indicatii (in engleza) tovarasului nostru de compartiment, un italian imbracat bine (lucru de remarcat, mai ales dupa look-ul de gelati purtatori de ciocate a celor din Roma). Ne-a intrebat mai intai, intr-o engleza aproximativa, cum de am ales Napoli-ul ca si destinatie si mai ales hotelul al carui nume il aratam scris pe o foaie de hartie. Ne-a explicat ca sunt foarte multi oameni (in principal chiar italienii) care se feresc sa viziteze acest superb oras din cauza faimei negative. Iar in legatura cu hotelul la care ne rezervasem foarte prevazatori o camera, ne-a sfatuit prieteneste sa ne cautam mai bine un altul.

Am descins un pic nesiguri dupa aceasta conversatie intr-o gara in care puteam vedea destule priviri neprietenoase si care aducea a o gara mult mai familiara: Gara de Nord din Bucuresti. Dupa un scurt drum cu metroul, in care ascultam conversatiile celor din jur purtate intr-o limba complet diferita de italiana vorbita la Roma, am ajuns in zona recomandata de barbatul din tren, ca zona in care se gasesc de obicei turisti. Iesind de la metrou, ne-am oprit pentru o secunda pentru a privi in sus, pentru ca orasul Napoli se intinde in trepte pana pe malul marii. Blocuri colorate, stradute extrem de inguste, palmieri si un cer albastru formau panorama din fata noastra. Am reusit sa ignoram jandarmii inarmati pana in dinti si cu priviri fioroase care patrulau pe langa noi si am plecat in cautarea unui hotel.

Despre stradutele din Napoli se poate scrie o carte. Late atat cat sa incapa o singura masina, marginite de restaurante micute cu mese puse pe trotuar si de frizerii (in numar foarte mare) prin geamul carora poti vedea imagini desprinse parca din filmele cu Cosa Nostra, in care unui mafiot italian spilcuit un barbier ii tunde barba cu briciul. Pe unele din ele soarele nu ajunge niciodata datorita cladirilor vechi, cu geamuri mari si sfori de rufe intinse dintr-o parte in alta. Pe aici isi fac veacul mafioti recunoscuti in intreaga lume, cei din Camora (una din cele mai violente si puternice ramuri ale Mafiei Italiene) sau napoletani de rand care incearca sa isi duca traiul in acest amestec de vechi si nou, saracie si bogatie opulenta. Plimbarea pe aceste stradute a fost completa, fiindca ne-am pierdut si timp de doua ore am incercat sa regasim centrul orasului, cel de care ne indepartasem vrajiti fiind de labirintul colorat de cladiri.

Intr-un final, am nimerit la unul dintre multele hoteluri ascunse pe obscurele stradute care pornesc una dupa alta din soseaua principala. Aici un receptioner foarte binevoitor a negociat intr-un mod foarte avantajos pentru noi pretul unei camere (in Napoli absolut totul se negociaza) si ne-a dat cheia unei camere superbe, cu un mic balcon si o fereastra cu priveliste spre aglomerata straduta care se intindea pe langa hotel.

Napoli inseamna mai degraba aerul respirat de oras, sentimentul unic pe care il creeaza, mai mult decat orice obiectiv turistic luat individual. De la faimoasele sfogliatelle (unele din cele mai bune produse de patiserie din lume) si pizze si marea de scutere, oameni si tarabe, magazine cu legume si fructe, pana la multitudinea de branduri internationale de lux ale caror nume se pot citi in vitrine sclipitoare si barbati si femei imbracati in costume de mii de euro si blanuri, Napoli ofera un spectacol al vietii de neuitat. Ne-am oprit la prima pizzerie din lume (Antica Pizzeria Port’Alba) unde inca se coace pizza originala, dupa o reteta veche de sute de ani (exista doar doua feluri si nu sutele care se vand peste tot in lume, care de care mai bogate in ingrediente), servita de un pakistanez,inca un  semn ca orasul nu mai apartine doar italienilor ci si hoardelor de imigranti care sosesc in fiecare an. Am vizitat bazarul care se intinde seara in tot centrul orasului, unde poti gasi orice, aproape ai sentimentul ca te afli in Asia, din cauza multitudinii de produse si de tarabe imprastiate unde vezi cu ochii. Am trecut si pe la castelul dell’Ovo, aflat pe o mica insula legata de oras de un drum ingust, am facut poze si ne-am uitat impartiali la zecile de imigranti de toate nationalitatile care fugeau de fiecare data cand o iscoada dadea alarma, semnalizand apropierea carabinierilor.

Sentimentul de nesiguranta este si el prezent la tot pasul, masinile albastre ale carabinierilor patruland cu o frecventa neobosita, insa neimpiedicand o multime de oameni cu infatisari deloc prietenoase sa se plimbe in sus si in jos pe stradutele inguste sau prin mijloacele de transport in comun. Insa, realizezi curand ca temutii mafioti nu se rafuiesc decat intre ei si ca atata timp cat nu iesi prea mult in evidenta nu risti sa fii implicat in vreun fel de incident.

Adunand totul la un loc, infatisarea mediteraneana a orasului, cu cladiri colorate, stradute inguste pe care la tot pasul dai peste restaurante cu cea mai buna mancare din lume, hoteluri cochete, palmieri, oameni de toate categoriile, rasele si culorile, piete aglomerate, monumente istorice vechi de sute de ani si Vezuviul care vegheaza in liniste (deocamdata) din departare, putem spune ca Napoli este cu siguranta una dintre cele mai frumoase destinatii turistice din Europa. Probabil ca reactia lui Goethe, aceea ca daca ai vazut Napoli, apoi poti muri, nu mai este valabila in ziua de azi, pentru ca acum stim ca mai sunt atatea de vazut. Dar, cu siguranta dupa ce ai vazut Napoli, poti declara ca ai descoperit un nou sentiment, un loc care iti va ramane intotdeauna in minte si te va chema la el, la fel ca o dragoste lasata intr-un port, undeva in Mediterana.