Mereu am fost si voi ramane de parere ca orice loc de pe planeta noastra merita vizitat cel putin odata. Insa mai exista si categoria locurilor unde, daca nu ai alta treaba nu prea ai de ce sa te intorci.

Este si cazul Libiei, deocamdata. As mentiona totusi ca, inainte de Libia, am avut sansa de a experimenta Africa de Nord cu o singura ocazie fiind vorba de Tunisia.

Trecand la subiect, prima impresie incepe sa ia contur inainte de a pleca in calatorie, si anume odata cu procesul de obtinere a vizei. Apoi stilul si eficienta functionarilor din ambasada si aeroport vin ca o confirmare a ceea sperai sa fie doar o prima impresie gresita. Apatia lor si relativitatea cu care aplica asa zisele reguli, care sunt multe si necunoscute in mare parte celor ce le aplica, mi-au incercat putin rabdarea. Insa aici a devenit folositoare experienta anterioara de care v-am mentionat mai sus, cursul lucrurilor fiind cam acelasi si in Tunisia.

Trecand peste acest aspect care devine obisnuita si motiv de chicoteala destul de repede, Libia poarta amprenta adanca a unui regim egoist. Odata cu venirea la putere a comandatului suprem, colonelul Ghaddafi in 1969 tara a trecut repede in latura neprietenoasa a SUA care a impus embargo ce a fost ulterior ridicat de curand (2004 daca nu gresesc).  Din cauza acestei situari pe lista neagra, Libia a fost privata de o dezvoltare semnificativa, astfel pentru noi, europenii, lucrurile par fi mult in urma fata de cele cu care ne-am obisnuit.

As incepe cu telefonia mobila. Nu exista roaming, ca atare am fost obligat sa imi procur o cartela Sim locala. Pare simplu, insa cartele Sim nu sunt puse in vanzare decat in anumite locuri care au un anumit program de functionare, in cadrul carora este o anumita aglomeratie, unde trebuie completate anumite formalitati. Apoi as continua cu conexiunea la internet care este rar intalnita si de mica viteza. In general in capitala Tripoli, conexiunea exista, cel putin teoretic, in majoritatea hotelurilor de la un anumit nivel in sus.

Revenind, exista o diferenta simtitoare intre provincie si capitala. Daca in Tripoli cladirile vechi si darapanate sunt ascunse parca de cladiriele traditionale si cu fatade renovate si zone comerciale, in provincie totul pare lasat la voia intamplarii si a fortelor naturii.

In general, varietatea alimentelor este redusa, la fel ca si calitatea lor, dar ca si caracteristici fiind vorba de mancare de baza europana.

Lasand la o parte cele de mai sus, socul cel mare a fost generat de faptul ca alcoolul este interzis cu desavarsire pentru toata lumea. Acest lucru impreuna cu traditiile musulmane bine pastrate duc la o seceta a locurilor de distractie din conceptia mea. Societatea musulmana are in centrul ei familia (si nu individul) asa ca ambitiile fiecaruia se invart in jurul acesteia. Deci, femeile sunt infofolite si dolofane, alcoolul este total interzis, iar umorul este foarte sterp. Asa ca nu exsita alta distractie inafara de stat la cafenea, baut cafea sau ceai, fumat narghilea si … cam atat. Nici macar un club de biliard nu am intalnit. Recunosc, sunt bazaruri unde sa gasesc cantitati impresionante de condimente si aur, foarte mult aur (veritabil), dar sa nici nu va treaca prin gand casino-uri, strip-joint-uri si alte asemanatoare. Intr-adevar, sunt 2-3 vestigii roamane foarte frumoase (Sabratha, Leptis Magna) ce merita vizitate, si, bineinteles, spectaculoasele expeditii in inima desertului Sahara.

Din pacate toate acestea se pot experimenta in 6-7 zile, dupa care nu iti ramane decat statul la plaja si putin wind-surfing.

Dar, zona de coasta a orasului Tripoli precum si a catorva alte orase importante, este impanzita de macarale si santiere in plina desfasurare. Cladiri de birouri inalte si ultra moderne, zone comerciale, mall-uri, hoteluri, resorturi, universitati in constructie par a sustine ca in cativa ani Libia va recupera foarte mult din diferenta evidenta dintre ea si tarile dezvoltate si va deveni o destinatie cel putin inedita, care il va face pe calatorul ajuns acolo mai mult sau mai putin din intamplare, sa se intoarca.