In randurile urmatoare veti avea parte de un jurnal al unui om care a incercat sa demonstreze ca liceele nu sunt doar pepiniere pentru producatorii de filme porno sau pentru cazuri telenovelistice difuzate de OTV.

12.10.2009: Sunt proaspat angajat in Humanitas. Primesc o intampinare ce ma face sa cred ca am facut alegerea buna: “In Humanitas nu ne ocupam doar cu vanzarea de carte, e mult mai mult decat atat. Aici te poti dezvolta ca parte din viata culturala si vei avea ocazia sa propui si sa pui in aplicare proiectele culturale personale”. Entuziasmul isi face loc in dispozitia mea, mai ales cand am auzit partea cu proiectele culturale; aveam destule si aflasem ca eram in locul in care as putea sa aplic unele dintre ele.

2.11.2009: “Haideti sa contactam bibliotecile de cartier sa vedem daca nu vor sa cumpere niste carti de la noi!”, cam asa a sunat indemnul sefei mele. Cand am auzit asta, mi-am zis ca asta e momentul perfect pentru a incerca sa realizez  unul dintre proiectele mele legat de bibliotecile liceelor si carti pentru liceeni. “Dar de bibliotecile liceelor ce zici?”, zic eu. “Buna idee, incercam si la ele!”, mi se raspunde. “Doar ca eu propun sa donam cartile, nu sa le vindem, deoarece au bugete mici si nu au bani pentru carti. Iar cu ocazia asta vom putea sa introducem si carti noi in bibliotecile liceelor. Daca-i lasam pe ei sa comande, vor lua aceleasi carti de care sunt satui toti elevii”, incerc eu sa construiesc baza propunerii de proiect. “Pai si Humanitas-ul ce castiga?”, mi se raspunde.

2.11.2009 – 25.11.2009: O perioada despre care o sa pot sa vorbesc dupa ce n-o sa mai fiu angajat aici. In mare, dialoguri au decurs ca cel reprodus mai sus. Nu pot sa dau detalii despre ajutorul Humanitas-ului sau metoda prin care am reusit sa pun pe picioare acest proiect, dar pot sa spun ca pe 25 noiembrie eram in liceul Dante Alighieri (sectorul 3) cu proiectul “Cititorul de maine”.

25.11.2009: Propunerea mea catre conducerea scolii consta intr-un tur prin toate clasele liceului pentru a le propune elevilor sa le dau o carte s-o citeasca gratis. Ulterior, peste 2 saptamani, uma sa organizez o dezbatere la care sa participe cei care au citit. Cartile prezente in proiect aveau sa ajunga in biblioteca liceului si vor putea fi folosite in cadrul altor editii ale proiectului. Conditiile erau clare: fara profesori prezenti, discutie libera pe marginea cartii si o cat mai mica interventie din partea mea (doar o moderare a schimbului de replici dintre ei). Directoarea a acceptat fara sa citeaca proiectul si “mi l-a dat pe mana” (expresia dansei) pe Marian, care era un fel de bibliotecar. Marian s-a dovedit a fi un real ajutor, in afara ocaziilor in care devenea tinta glumelor pustilor in ale caror clase intram. Se pare ca pe langa pozitia de bibliotecar mai ocupa si rolul principal in majoritatea bancurilor din liceu.

Acesta fiind un episod pilot, am ales romanul “Slam” (Nick Hornby), o carte usor de citit si cu un subiect care prinde la targetul de varsta pe care incercam sa-l provoc la lectura.  Alegerea a fost un succes deoarece am avut undeva in jur de 90 de doritori. Aveam doar 15 carti asa ca in final am ales 30 de elevi. In sase ore am reusit sa impart toate cartile cu o repartizare foarte buna (toate clasele si ambele sexe).

2.12.2009: Il sun pe Marian. “Puteti sa puneti cateva foi prin liceu pe care sa scrie ora si locul de desfasurare a evenimentului?”, l-am rugat asta pentru ca ora a fost aleasa ulterior prezentei mele in liceu, dupa ce au cazut de acord toti profesorii. “Da, binenteles!”, mi-a raspuns. “S-a facut! Ne vedem pe 9”, am incheiat eu. Totul mergea bine.

9.12.2009: Ziua dezbaterii. Emotii. “Oare au citit? Sper sa nu-i plictisesc. Stiu cartea foarte bine, am pe ce piste sa-i ghidez in discutie”. Cam asa sunau gandurile mele in timp ce ma duceam spre liceu. Aveam nevoie sa vina cati mai multi, aveam nevoie sa fi citit. Ma laudasem cu succesul pe care l-a avut cartea in randul lor si ma foloseam de aceasta reusita ca sa-mi argumentez decizia de a continua acest proiect si dupa episodul pilot. Si mai voiam sa demontez si prejudecatile ce planeaza asupra liceenilor de azi.

Ma plimb putin prin liceu pana sa ma duc la etajul 2 unde va avea loc dezbaterea. Este 11:15, la 12 trebuie sa incepem. Nu vad niciun afis. Ajung sus la Marian. Uitase sa puna afise, dar imi propune sa mergem din clasa in clasa si sa-i aducem. Acum imi dau seama de ce rade lumea de el. N-are rost sa ma enervez. Dupa cateva incercari de a gasi clasele de pe lista imi dau seama ca multe nici nu au inceput orele sau nu sunt acolo unde erau data trecuta. Imi spun iar ca n-are rost sa ma enervez. Degeaba. Apar cativa participanti la biblioteca. O fata imi zice ca n-a citit, alta ca n-a primit cartea de la colega si n-a citit. Un baiat imi zice ca n-a citit decat jumatate. “Spune-mi numarul de pagini!”, zic eu. “60”, zice el. Cartea are 260 de pagini. N-au citit, dar ma pot ajuta. Ii rog sa se duca prin clase dupa participanti. Le repartizez clasele. Se descurca mai bine decat mine si mi le gasesc aproape pe toate.

E 12:15. Incepe ora. Am 7 participanti. Doi dintre ei au citit sub 100 de pagini. Le propun sa amanam pentru ora 13 ca sa mai ajunga si clasele de dupa-amiaza. Accepta si nu se mai duc la ora pe care o aveau pana la 13, deorece aveam acordul directoarei pentru a li se motiva absentele. Stam la o masa rotunda. Incerc sa sparg gheata si deschid discutia cu singura fata de clasa a 12-a care a venit. “Ce facultate vrei sa faci?”, intreb eu. “Jurnalism”, spune ea. “De ce?”, continui eu. “Vreau sa fiu fashion-editor?”, raspunde ea. La fix. Incep sa-i povestesc despre experienta din facultatea de jurnalism, despre fashion-editori, despre experienta mea de vreo 1 an si ceva in redactia unei publicatii online pentru femei. Ii dau detalii mai picante despre lumea asta, o castig. Se antreneaza si ceilalti in discutie. Visele lor seama mult cu ale mele de cand aveam varsta lor. Rasuflu usurat, poate ca o sa iasa ceva pana la urma.

E 13:00. E pauza si-i trimit iar dupa elevi. Surpriza, se intoarce roata. In 10 minute am 22 de elevi in sala. In cifre suna cam asa: 22 de elevi (1 de clasa a 12-a, 3 de clasa 11-a, 10 de clasa a 10-a si 8 de clasa a 9-a) si 18 dintre ei citisera toata cartea. Deschid discutia cu intrebarea “Pentru cati dintre voi este prima carte citita complet?”. Nu ridica niciunul mana. Nu-i cred, asa ca-i iau la puricat. Indicii clare de prima citire la peste jumatate din ei. Nu reusesc sa-i fac sa recunoasca. Sper sa se relaxeze pe parcurs si sa nu isi mentina mastile astea de inceput.

E 14:00. S-au destins, discutia curge. Au inceput sa discute intre ei. Incep de la carti in general, dar ajung sa ating multe dintre problemele ridicate de carte: societatea suprasolicitata, singuratatea unui copil provenit dintr-o familie destramata, visele varstei, sexul, etc. Reactioneaza intens. Incep sa se contrazica. Descopar o fata care incearca mai mult decat ceilalti sa-si argumenteze afirmatiile. E sigura pe ce crede. E singura care a spus ca nu prea i-a placut cartea. Speram la mai multi.

E 15:30. Le intind o capcana. Cad toti in ea, in afara de aceasi fata. Incepe sa-mi placa. Ii folosesc opinia ca punct de start al altei probleme. Imi dau seama ca nu pot spune de ce le place ceva sau nu la carti. Incerc sa le stimulez simtul critic (in proiectul initial acest tel suna “proiectul este o mostra de exercitiu critic ce le va fi de folos in viitoarele lecturi suplimentare pe care le vor intalni odata cu programa pentru bacalaureat sau, mai tarziu, cu inceperea facultatii”) Cred ca-mi reuseste. Inca nu i-am pierdut, dar n-am sa dau mai multe detalii despre ce vorbim, ramane in cercul nostru format ad-hoc.

E 16:20. Dau semne de oboseala. Inchei.. Nu toti vor sa faca poza de final, de care am nevoie pentru a promova proiectul. Le fac poza de final. Raman cu fata de care va ziceam mai devreme. O cheama Carolina, este din Republica Moldova (dintr-un oas mic, nu din Chisinau), a venit la Bucuresti pentru “a face scoala”, sta la camin, a pierdut un an pentru ca nu i-a fost recunoscuta clasa a 9-a pe care a facut-o in Moldova. Acum inteleg de ce vorbea asa fain despre singuratate.

E 17:10. Marian se declara foarte incantat de ce s-a intamplat. Nu a stat decat 3 minute cu noi, asa ca habar n-are ce am discutat. Imi zice “Am auzit ce ziceai de cartea aia “69” (am folosit romanul “69”, scris de Ionut Chiva, pentru a demonstra ceva legat de prezenta sexului intr-o carte, probabil nu a fost cea mai inspirata alegere), poate o aduci p-aia data viitaore, sa-i socam putin. Sau poate le aduci ceva cu templieri, conspiratii, masoni, ca sa afle cine conduce lumea”. Ce pot sa-i raspund?

E 17:25. Dau sa plec din liceu. Marian ma roaga sa mergem la doamna directoare ca sa-i spunem ce-am facut. Accept. “Doamna directoare, totul a mers excelent, copii au raspuns corect la aproape toate intrebarile, au citit. Ce mai, totul a fost la fix! Vreau sa mai faca domnu’ inca una d-asta”, spune Marian catre directoare. Eu zambesc inocent. “Sa faceti, daca citesc astia!”, raspunde directoarea.  Marian pluseaza cu calendarul: “In ianuarie facem iar. Rezolv eu cu domnu’ (asta eram eu)”. Dau din cap in semn ca sunt de acord fara sa-l intrerup. Spun “la revedere” si ies. Marian ma urmareste si-mi striga: “Facem si-n ianuarie ca a iesit misto. Dar le dam doar o saptamana ca sa nu uite, cum au facut acum”. Nu mai apuc sa-i spun nimic de afisele de care a uitat pentru ca fugea spre masina unei profesoare. Ma bucur ca in ianuarie mai facem o editie tot aici si plec cu acest gand in cap.

P.S.: Am urmat cursurile liceului Dante Alighieri timp de doi ani si jumatate. Am ramas repetent in clasa a 9-a in acest liceu si am fost exmatriculat in clasa a 10-a. Cand am venit pe 25 sa impart cartile o profesoara de franceza m-a invitat sa vin in cancelarie sa servesc un fursec. Era ziua ei si eu eram “nenea de la Humanitas”, asa ca s-a simtit obligata sa-mi ofere. Mai ales ca avea nevoie si de o carte de la noi. La masa mi-am mancat fursecul alaturi de fostul director al liceului. Cel care-mi semnase exmatricularea.