In ultimele zile am aplicat tactica “autistul” pentru orele pe care le petrec pe drumul ce ma duce si ma aduce de la munca. iPod, playlist bine ales, casti noi si confortabile, volumul dat destul de tare incat sa nu aud nimic din exterior si telefonul pe silent. Azi este deja a treia zi in care practic izolarea fonica si mi-am facut o selectie muzicala ce ma tine treaz, dar nu ma agita prea tare: niste Dj Vadim, niste Matthew Herbert, niste Nina Simone, niste Beirut si altii ca ei. Toate tocmai bune pentru prima ora de autobuz din ziua asta.

Inca de cand eram in statie imi incepuse in casti melodia “Café de flore” (Matthew Herbert) si simteam cum buna-dispozitie se instaleaza. In autobuz, m-am asezat pe unul din cele patru locuri ce stau fata-n fata. Pana la prima statie trecusem deja la “Soldier” (Dj Vadim feat. Big Red & 5nizza). Intre timp se ocupa si locul dintre mine si geam. Vecinu’ era un tip pe la 30 si ceva de ani, la costum, care se grabea sa asigure pe cineva sau sa ofere cuiva o picatura chinezeasca pentru urmatorii 40 de ani. Insa, imediat dupa el, ni s-a alaturat si ocupantul locului din fata mea. Era un amic mai vechi pe nume Vlad. M-a recunoscut, si-a scos casca din ureche si mi-a intins mana. Imi stric si eu sunetul stereo si-l salut, dar ma grabesc sa-mi pun casca la loc ca sa evit o discutie stupida intre doi oameni ce nu si-au mai vorbit de ani. El accepta cu placere propunerea mea de a ne rezuma la un salut si-si reia auditia.

In clipele cat am stat fara o casca am apucat sa aflu ce ascultau cei doi vecini. Vlad era pus pe treaba si marca prin miscarea capului beaturile piesei “Witness” (Roots Manuva), iar in stanga mea se asculta Marc Anthony, din cate am putut eu sa-mi dau seama. Asta a observat si Vlad, care de cand il stiu nu a avut cea mai toleranta atitudine fata de cei care-i incalcau principiile muzicale. Legile lui erau foarte clare: manelistii trebuie sa moara, muzica latino este pentru homosexuali, iar muzica populara trebuie ucisa din fasa (aici facea intotdeauna referire la festivalurile folclorice pentru copii ce se dadeau pe la TVR, avea cate-o solutie de reeducare fizica pentru toti pustii ce participau la ele).

Mi-am dat seama ca n-o sa iasa prea bine alaturarea dintre Vlad si latino-ul din stanga mea. Mai ales ca eu eram oarecum in mijlocul lor. Il mai vazusem pe Vlad in actiuni de “epurare” pe teme muzicale cand arunca cu piatra dupa diferiti vecini de-ai lui ce nu-I apreciau gusturile muzicale, iar privirea lui de azi seamana cu cea din acele zile mai putin fericite si nici Roots Manuva nu-l ajuta sa se calmeze.

Eu trecusem la “Penalty” (Beirut), insa el parea ca si-a pus “Witness”-ul pe repeat pentru ca ritmul in care-si balansa capul ramasese constant de vreo trei statii, iar privirea ii era blocata pe chipul tipului de langa mine. Dupa inca o statie de perpetuum mobile, Vlad a explodat. S-a ridicat brusc, l-a apucat pe vecin de ceafa si l-a dat cu capul de geam pana cand a lesinat. N-am inteles prea bine ce-i striga deorece reflexele mele erau cam adormite si stateam si ma uitam mut la ce facea, in timp ce in ureche imi rasuna saxofonul din “Struck by the sound” (Audio Bullys).

Lumea a inceput sa urle si sa fuga in partea din fata a autobuzului. Soferul a oprit speriat de tipetele femeilor si a deschis usile, asa ca Vlad a iesit din autobuz si a inceput sa fuga cand o tipa a zis ca a sunat la politie. Amenintarea parea reala fiindca echipajele erau destul de aproape de unde eram noi. Nu stiu de ce, dar am simtit nevoie sa fug si eu cu el. Nu vroiam sa mi se termine filmul aici, vroiam sa vad finalul. Mi-am schimbat soundtrack-ul (noroc ca eram pe Audio Bullys si nu a trebuit sa caut mult) si am fugit dupa el pe beat-urile de la “All sing along”. Eram pe Baba Novac si Vlad fugea spre Mihai Bravu. Aveam un ritm destul de bun atat in urechi cat si-n picioare, asa ca nu l-am scapat din campul vizual.

La intersectie a facut dreapta spre Piata Muncii. Ma uitam in jur si nu vedeam niciun politist sa alerge dupa el, desi trecusem pe langa sectia 12. Poate doar noi eram pe filmul asta. Poate Marc Anthony al nostru era bine mersi in autobuz. Pana sa ajung la intersectie si sa-l prind iar cu privirea ma intrebam pe ce melodie fuge el acum. Raspunsul mi-a fost dat repede dupa ce am virat pe Mihai Bravu: Vlad fugise direct in strada si-l lovise in plin o masina, iar acum zacea nemiscat pe ciment. Sigur nu putea sa fie vreun chillout ceva.

In casti incepuse sa se auda “Nexalite” (Asian Dub Foundation). “We’ve taken the power/ and the land is ours” nu rezona prea bine cu situatia de fata, asa ca am dat mai departe. M-am intors pe trotuar si am luat-o spre statie pe “Sinerman” (Nina Simone). Tot drumul n-am avut in cap decat porcaria aia cu “ e greu sa gasesti un mix bun”. In cazul nostru, un soundtrack bun se potriveste mai bine.