Nu stiu altii cum sunt, dar eu am fost dintotdeauna fan al povestilor scrise de fratii Grimm. Atmosfera cu tenta medievala, apasatoare, gri, misterioasa, vrajitoarea cea rea care asteapta dupa coltul casei de turta dulce un copilas inocent pe care sa-l puna pe gratar si alte lait-motivuri, toate intunecate, inspaimantatoare, dar fascinante. Genul de experienta intelectuala al carei “gust” il simti dupa ani si ani. Asa ca, nu mica mi-a fost surpriza in momentul in care am ajuns in Rattenberg, parca acasa la Hansel si Grettel.

S-o luam cu inceputul. Rattenberg se afla in Austria. Cand am ajuns in tara de bastina a lui Adolf, habar n-aveam de existenta acestui mic orasel. Nici macar nu cred ca e trecut pe harta. Tinta noastra in calatoria respectiva era un alt sat cu rang de oras (oricum satele lor arata mai bine decat multe din orasele autohtone) aflat pe undeva prin Alpi, aproape de Salzburg si mai ales de Innsbruck. Ajunsi la destinatie, dupa cateva zile de ski, bere proaspata la botul calului, vanatoare de vrajitoare (o suspectam pana si pe proprietara pensiunii care ne gazduia de legaturi cu ordinul babelor cu neg pe nas si posesoare de matura zburatoare) si iar bere si ski, ne-am pus pe explorat imprejurimile.

Dupa ce am vazut ce inseamna sa mergi la sauna la austrieci (sa spunem doar ca era o aglomeratie mult prea mare de Austrian Sausages with no dressing), loc pe care l-am parasit cu scartait de roti si urlete de spaima, am vazut semnul pe care statea scris alb pe maro, Rattenberg. Evident, chiar si pentru niste ne-vorbitori de germana ca noi, numele orasului avea de-a face cu ceva sobolani. Ne-am zis ca trebuie sa-i dam o sansa, asa ca ne-am urcat la bordul bolidului din dotare si ne-am facut intrarea triumfala in oraselul cu pricina.

Acum ma intorc la Fratii Grimm. Prima impresie a fost ca, printr-o minune, am reusit sa calatorim prin timp si spatiu pana intr-unul din locurile imaginate de cei doi frati in povestirile lor. Oraselul este mic, mai mult o cetate medievala, cu cateva stradute batute cu piatra cubica. Pe una dintre aceste strazi (cea principala dupa cum aveam sa ne dam seama mai tarziu) am apucat-o in recunoastere, tot la bordul carului motorizat, uimiti de linistea aproape completa si de lipsa de masini. Trebuie spus ca, o data ce intri in orasul propriu-zis, totul se schimba: arhitectura, strazi, pavaj, lipsa automobilelor, de parca anul 1700 ar fi impietrit si ramas pe loc pentru totdeauna. Lipiti de geam, cu indoiala in minte, avansam cu viteza melcului pe mica strada, cand deodata un echipaj vigilent al politiei austriece si-a facut aparitia si, cu mana pe pistolul din dotare, unul dintre urmasii SS-ului nu demult trecut in nefiinta, ne-a spus pe un ton rastit ca accesul masinilor este strict interzis in zona. Dupa lamurirea situatiei (“nu, nu suntem la munca aici. da, suntem romani dar doar turisti”) am parcat si continuat peripetia ajutati doar de picioare.

Intr-un fel, seamana cu Sighisoara insa, totul este in stare aproape perfecta. La intrarea in oras pe dreapta, se gaseste o grota in care evident se gasesc vrajitoare (din plus), schnapps si alte suveniruri, iar pe partea stanga, un mic lant de magazine care vand obiecte fabricate manual din sticla (aceasta se pare ca este specialitatea locului). Pe langa casele, apartamentele aflate chiar in peretii cetatii, toate locuite, la pitorescul locului contribuie si carnatii si carnurile de toate felurile puse la iernat si uscat pe la balcoane sau in locuri special amenajate (probabil pentru a momi turistii). Insa, surpriza serii a constituit-o aparitia unuia dintre cele mai savuroase persomaje intalnite vreodata, in persoana unui aprinzator de lumini stradale. Sa ma explic. Luminile de pe strada in Rattenberg sunt de fapt felinare, iar persoana responsabila cu aprinderea lor o data cu venirea serii, pare teleportat in zilele noastre din vremuri de mult apuse: imbracat cu mantie neagra, pe cap cu o palarie cu boruri mari, tot neagra si in mana cu un bat lung de metal in varful caruia arde o mica flacara cu ajutorul careia sunt aprinse felinarele.

Dupa ce maxilarele noastre au atins pamantul intr-un gest de uimire totala, am aruncat cateva priviri la biserica impunatoare care ne-a iesit in cale insa, atentia ne-a fost atrasa de un turn aflat in varful unui mic deal, catre care serpuia un drum scurt acoperit de o bolta. Asteptandu-ne ca din moment in moment o gasca de vrajitoare deloc prietenoase sa-si faca aparitia, am hotarat sa lasam un pic de aventura si pentru a doua zi si ne-am intors la hotel.

Dupa inca o runda de ski-bere-chiolhan austriac, am repornit catre cucerirea totala a Rattenbergului. De mentionat si ca in seara cu pricina trecea in nefiinta un an si venea la rand altul nou, asa ca oraselul impietrit in timp era si mai linistit decat in seara precedenta. Am vizitat turnul cu imaginatia surescitata de povesti cu printi, printese, vraji si sobolani si am admirat una de sus una dintre cele mai bine pastrate cetati medievale (locuite) din Europa.

Evident, locul este incarcat de istorie. Cetatea a fost construita pe la 1300, pe numele de la care-si trage denumirea, Muntele Sobolanului. Locatia a fost aleasa pentru a profita de munte, ca masura de siguranta impotriva invadatorilor insa, din cauza marimii acestuia, Rattenberg nu este aproape niciodata mangaiat de razele Soarelui in timpul iernii, fiind unul dintre putinele locuri de pe Pamant, aflat la distanta considerabila de Cercul Polar, cu foarte putina lumina naturala in timpul iernii. Deci esti acoperit si din punct de vedere al turismului istoric. Ai monumente, cetate, pietre de toate felurile, toate vechi de sute de ani, numai bune de pozat. Eu recomand acest loc insa pentru savoarea lui, pentru puterea lui de a te conduce pe cararile uitate ale copilariei (chiar daca cararile alea mai intunecate), locuri prin care mintea poate calatori in voie (ajutata de un schnapps de calitate), imagini pe care stii bine ca vei vrea sa le revezi.