Cine spune ca in Romania nu se mai gasesc castele demne de vizitat? Nu ma refer aici la palatele diversilor imbogatiti peste noapte din afaceri care variaza intre oi si fiare vechi, ci la alea construite cu sute de ani in urma de cate-un domnitor dornic sa-si apere posteriorul regal inconjurandu-l cu cat mai multi pereti din piatra si santuri cu apa. Evident, asa cum bine stim cu totii, avem Pelesul si cetatea de la Bran (cunoscuta printre turisti drept locul in care-si lua mesele sangeroase Vlad Tepes aka Dracula), Sighisoara si alte cateva ruine.

Insa, in inima Transilvaniei, in apropiere de Cluj, sau mai exact in apropiere de fabrica Nokia (pentru ca fabrica finlandeza tinde sa devina cel mai cunoscut reper din zona) exista un sat, destul de mare, scos din anonimat de un castel. Ma rog, satul nu e chiar scos din anonimat de castel din cauza lipsei patologice de marketing cu care se confrunta multe din obiectivele turistice romanesti. Insa, daca din intamplare te poarta pasii prin Bontida, satul despre care va vorbeam, veti descoperi ascuns la capatul unei strazi prafuite, ceea ce poarta numele neoficial de Versailles-ul romanesc. Mai exact, este vorba de castelul unui grof (un fel de baron local medieval ungur), cetate a carui rol nu era atat de a-l apara pe proprietarul ei, cat de a-i servi acestuia drept resedinta de vacanta.

De ajuns acolo e destul de simplu. Drumul pana la Bontida se desfasoara in conditii nemaivazute pe soselele noastre scapate parca dupa un accident atomic. Cel putin portiunea de drum din apropierea fabricii Nokia este cu siguranta superioara calitativ pana si pistelor de aterizare si decolare de pe Otopeni. Nu fara regret spun ca meritul este al finlandezilor. Din soseaua nationala, tragi brusc de volan spre dreapta, treci o cale ferata care se va juca un pic cu planetarele masinii tale si revii pe drumurile cu care tara noastra te-a obisnuit, in timp ce-ti faci intrarea triumfala in sat. Oamenii sunt asa cum trebuie, caliti si educati de apropierea veche de secole de Imperiul Austro-Ungar, Bontida fiind un adevarat exemplu de convietuire in conditii de diversitate culturala. Astfel, poti intalni romani, tigani si unguri care traiesc la un loc in liniste si pace. Ma rog, pace relativa. Avem obisnuitele conflicte intre romani si tigani, romani si unguri si asa mai departe. Lucrul amuzant si inedit il constituie prezenta a nu mai putin de trei biserici de rituri diferite pe aceeasi strada.

Castelul se afla dupa cum ziceam la capatul strazii principale, asezat langa o veche moara, actualmente nefunctionala. Primul lucru pe care-l observi este ca in ciuda apropierii de vecinii nostri unguri si austrieci un pic mai civilizati si cu putin mai mult respect pentru istorie, furtul lucrurilor ramase de izbeliste este si aici la el acasa. S-a furat cam tot ce se putea duce. Intai mobila veche si extrem de valoroasa care a trecut rapid din mana lui Banffy (asa-l chema pe groful iubitor de fortificatii) in mana satenilor iubitori de arta medievala gratuita. Se spune ca in casele unora poti gasi mobila care valoreaza mai mult decat casa in sine, plus terenul si animalele din ograda. Dupa aceea, s-au furat statuile, pietrele, tigla si cam orice alt material de constructie care poate fi incarcat in caruta. Nu mare mi-ar fi mirarea sa vad vreo casa din chirpici cu o statuie de marmura din sec. XVI tronand mandra in curte.

Norocul castelului Banffy poarta numele unui trust care l-a luat sub aripa sa, pentru a-l readuce la stadiul vizitabil. S-au investit cateva sute de mii de euro, prea putini bani insa pentru a repara imensele daune suferite. Echipe de arhitecti tineri (in special straini) isi petrec verile printre ruine, incercand sa reaseze piesele acestui puzzle amestecat de istorie. Chiar si fara bucati intregi de ziduri, fara acoperis, aproape fara nicio statuie, inca poti vedea cu ochii imaginatiei cum arata resedinta lui Banffy acum cateva sute de ani.

Distrugerea a inceput cu un act de razbunare a trupelor germane, care au dat tonul furturilor, ca raspuns la tentativa de negociere initiata de baronul Banffy, prin care acesta incerca sa convinga guvernele Romaniei si Ungariei sa intoarca armele impotriva nemtilor (in timpul celui de-al doilea razboi mondial). Daca lucrurile ar fi stat altfel, acesta ar fi fost cel mai mare castel al Transilvaniei. Inca se pot vedea cateva statui ramase in picioare, locurile unde erau galeriile de portrete, grajduri si domeniul verde, plin de copaci, flori si mirosuri placute, un adevarat paradis in timpul verii. Daca te lasi putin dus de val aproape ca poti vedea domnite unguroaice cu corsete bine stranse-n talie si baroni cu priviri languroase care se urmaresc prin curte in timp ce canta si recita poezii. Castelul Banffy era mai degraba orientat spre arta si cultura, decat spre scopuri militare. Era un sanctuar al intelectualilor din acele vremuri, care insa nu a facut fata schimbarilor istoriei. Secolele de ura acumulata de serbii si iobagii asupriti de grofii cu porniri intelectuale s-au revarsat ca un tsunami peste castelul ramas neaparat de furia celor care l-au construit.

Astazi, lucurile s-au calmat, iar cativa oameni de bine au pus umarul la reconstructia castelului Bannfy, alaturi de sateni si de voluntari veniti de prin toata lumea. Poate daca ar fi mai cunoscut, daca oamenii ar vorbi mai mult de el, daca fondurile europene destinate reconstructiei monumentelor istorice ar ajunge unde trebuie, atunci poate si acest castel ar putea fi readus in circuitul turistic romanesc. Si poate asa s-ar resuscita turismul, ar incepe sa fie un pic mai multi bani si asa mai departe. Asadar, sa o luam cu inceputul, sa ne cunoastem resursele, sa le includem in campanii de marketing inteligente si turistii o sa vina. Totul e sa vrem.