Bine ati venit in lumea lui T.S. Spivet! Un geniu cartograf in varsta de 12 ani, care locuieste in Divide, Montana, alaturi de mama sa, Dr. Clair, – un savant in stiintele naturii, aflata de peste douazeci de ani in cautarea unei specii legendare de carabuş –, de tatal sau, un cowboy posac care pare sa traiasca in secolul trecut, de sora sa mai mare, Gracie, neinteleasa si nemultumita ca orice adolescenta, si de Foartebine, cainele familiei care a inceput sa o ia razna. Este neobisnuit, dar nu asa sunt toate familiile?

Ocupatia preferata a lui T.S. Spivet este cartografia, disciplina in care exceleaza, fie ca  e vorba de redarea apelor curgatoare din nordul Montanei, sau de reprezentarea grafica a conversatiilor din timpul cinei.

Pe urmele lui T.S. Spivet, te provocam sa ne trimiti harta adolescentei tale, facuta din zece cuvinte care sa o descrie cat mai bine. Cea mai interesantă combinatie este premiata cu o carte de la Vellant! Nu mai astepta! Fa o incursiune in memorie si recupereaza-ti adolescenta in zece cuvinte! Pe care ni le trimiti pe e-mail, la contact@hipmag.ro, pana vineri 18 noiembrie.

Castigatorul va fi anuntat pe mail.

Pentru a participa trebuie sa fii fanul nostru pe facebook.

Atunci cand vine vorba despre Apple, orice miscare de-a lor ar putea fi considerat un marketing stunt. Asta mai ales daca a fost supervizata de Steve Jobs, asa cum a fost cazul biografiei lui, lansate ieri. Insa, chiar daca Jobs era implicat in absolut fiecare aspect al companiei lui, Walter Isaacson, autorul cartii despre marele sef de la Apple a avut mana libera.

Asa se face ca biografia lui Steve Jobs este un material obiectiv, onest si brut despre fascinanta viata a unuia dintre cei mai fascinanti contemporani ai nostri. Cartea nu il prezinta doar pe Steve Jobs C.E.O.-ul companiei Apple ci si pe Steve Jobs hipiotul care umbla descult, facea dus rar si cateodata mai lipea cate-un timbru (cu acid).

Cartea poate fi cumparata de aici cu 18 USD.

De asemenea, Apple i-a dedicat lui Steve Jobs un film-memorial impresionant care poate fi urmarit aici.

Chiar și laureații Nobelului literar se mai joacă uneori: în acest scurt și fermecător roman de călătorie, Saramago se joacă de-a povestea, alegând să ne vorbească despre elefantul Solomon, cel care a uimit curțile regale portugheze și austriece.

Anul e 1551, iar regele Ioan al III-lea al Portugaliei îşi bate capul să găsească un cadou potrivit pentru nunta arhiducelui Maximilian al Austriei. Toată lumea e încurcată, până când reginei îi trece prin cap faptul că ei dispun de un elefant adus din India alături de îngrijitorul său, Subhro.

Fără a fi întrebați, cei doi vor fi expediați sub escortă înspre Viena, iar povestea călătoriei lor va fi imaginată de Saramago pornind de la cele câteva documente istorice care ne-au rămas despre ei. De la Lisabona la Castelo Redrigo, Valladolid și primele orășele austriece, cei doi vor cunoaște arșița înnebunitoare, tulburările mărilor furtunoase și frigul pătrunzător al Alpilor, dar și lăcomia lupilor, îngâmfarea prinților și terorile trecătorilor din munți.

Chiar dacă nimeni nu știe ce gândește cu exactitate Solomon, Saramago reușește să facă din povestea călătoriei sale la pas prin jumătate din Europa una fermecătoare și semnificativă. Fiecare pas al elefantului e prilej pentru a descoperi câte una dintre fațetele lumii în care ne zbatem, oameni și elefanți deopotrivă. E o lume în care identitatea noastră depinde de bunul plac al celor înzestrați cu putere – fapt ilustrat de modul în care arhiducele Maximilian se străduie să îl transforme pe Solomon în Soliman și pe Subhro în Fritz. Una în care un elefant de treabă, harnic și dornic să își facă datoria, e dus fără voia sa într-o țară în care nu poate munci și ajunge să depindă de caritatea unor oameni care nu îl înțeleg. Dar e și o lume în care sufletele elefanților și sufletele oamenilor se întâlnesc undeva, în povești și în vise, se înțeleg și se caută.

Călătoria elefantului seamănă mult cu poveștile spuse de un bunic nepoților lui: ușoară, plină de meandre și aduceri aminte, de lucruri învățate despre lume și de comentarii despre povestitorul însuși. E o carte mult mai puțin serioasă decât altele ale lui Saramago, dar din care nu lipsește niciuna dintre calitățile care fac din Saramago un scriitor admirabil. Notabile sunt pasiunea povestirii cu tâlc și compasiunea pentru cei simpli, puterea de a le explica viețile și destinele. Chiar dacă de o altă factură decât Eseul despre orbire sau Omul duplicat, cărți mai grele și mai serioase, romanul acesta e o lectură frumoasă, atâta timp cât cititorul poate abandona sobritatea și se poate lăsa purtat de o poveste despre elefanți.

adinab.wordpress.com

Dupa ce a avut succes cu prima lui carte (mai mult un album cu tot ceea ce a creat pana acum) Bansky lanseaza o noua carte, numita Myth & Legends. De data asta cartea se va concentra asupra misteriosului om din spatele desenelor si sculpturilor cu mesaj social care impanzesc marile orase ale lumii (si mai nou case de magnati. Adica, tot felul de povesti mai mult sau mai putin adevarate despre Banksy, majoritatea din orasul lui natal, Bristol. Cartea nu e scrisa de el insusi, ci de un jurnalist britanic, pe nume Marc Leverton , care a petrecut aproape 3 ani pentru a-l documenta pe cel mai in voga artist al strazii al momentului.

Cartea se va gasi pe amazon incepand cu luna noiembrie.

sursa: hypebeast

Selectat în cadrul Bienalei Internaționale de Artă Contemporană de la Moscova, proiectul curatorial „Colorând griul” realizat de Cosmin Năsui a ajuns şi în librării, sub forma unui inedit album de artă apărut la Editura Vellant.

„Colorând griul/Colouring the grey” cuprinde în 240 de pagini bogat ilustrate lucrările a şapte artişti vizuali români care şi-au lăsat amprenta asupra evoluţiei artei contemporane din România ultimilor cinci ani. Volumul – apărut în format bilingv RO/EN – conţine conceptul proiectului curatorial şi şapte studii dedicate operelor artiştilor, alături de o selecţie a corespondenţei dedicate alcătuirii proiectului şi de o secţiune de scurte biografii. Cartea oferă o generoasă inventariere a operelor celor şapte artişti români, fiind ilustrată cu peste 350 de reproduceri color. Cei interesaţi de tendinţele artei româneşti contemporane, dar şi de bucătăria internă a unui proiect curatorial artistic vor găsi în albumul apărut la Vellant un rezervor de inspiraţie şi informaţii practice despre pregătirile din spatele unui astfel de proiect.

„Colorând griul/Colouring the grey” este rezultatul a cinci ani de căutare, documentare, monitorizare şi promovare a celui de-al doilea val de artişti contemporani emergenţi din România, aşa cum îi numeşte curatorul proiectului, Cosmin Năsui, în prezentarea volumului. Pornind de la succesul şcolii realiste a griurilor din Europa de Est, proiectul îşi propune să inventarieze, să comenteze şi să pună în context opera a şapte artişti contemporani români care au abordat griul în lucrările lor: Ana Maria Micu, Dragoş Burlacu, Francisc Chiuariu, Cătălin Petrişor, Bogdan Raţă, Aurel Tar, Bela Zoltan. Griul poate fi considerat o caracteristică a artei contemporane româneşti, precum şi o culoare de tranziţie de la comunism la capitalism, o stare de spirit dominată de confuzie, un simbol al întregii societăţi, în căutarea identităţii.

Proiectul Colorând griul – Al doilea val de artişti contemporani emergenţi români („Colouring the Grey. Second wave of Romanian contemporary emerging artists”) a fost selectat în cadrul secţiunii Special Programs a celei de-a patra ediţii a Bienalei Internaţionale de Artă Contemporană de la Moscova (22.09-30.10.2011), de către curatorul Peter Weibel şi comisarul Joseph Backstein.

“Oliver Stone, Bill Maher, Alec Baldwin si Kim Basinger, Grace Slick, Noah Wyle, Mary Tyler Moore” sunt doar foarte putine dintre numele care populeaza propozitiile cartii lui Bret Easton Ellis, cel care arunca cu nume de celebritati la moda, iesite din moda sau care vor fi la moda la fel ca un bolnav de Tourette care lucreaza la un tabloid. Ellis a mai scris si American Psycho, iar pentru cei care au citit cartea sau macar au vazut filmul, sentimentul de paranoia sangeroasa si nebunie cronica din Glamorama nu va fi o surpriza prea mare.

Ellis a scris Glamorama prin 1998, perioada in care era el insusi prizonier al propriei faime, tinea prima pagina a tabloidelor si se scalda in blitzurile paparazzilor. Asa se face ca stie exact despre ce vorbeste. Pentru ca Glamorama nu este decat o radiografie a superficialitatii lumii de plastic in care s-a transformat lumea noastra in general si a showbizzului in special.

Cartea porneste brusc, precipitat, intr-un ritm alert care te pregateste pentru ceea ce va urma. Victor Ward este un tanar care a reusit pe taramul zeilor din Manhattan: model de succes (apare prin reclame la Calvin Klein, Gap si alte branduri care au nevoie de imaginea lui in chiloti), iubita fotomodel dupa care saliveaza o lume intreaga (pe care o inseala cu alte doua femei superbe), petreceri care ar face ca o noapte la Studio 54 sa para o dupa amiaza la biserica, un tata senator al Statelor Unite, o cariera semi-ratata in actorie si una aproape reusita ca manager de club.Victor este superficial, crede ca “cu cat arati mai bine, vezi mai multe”, nu are niciun fel de respect pentru nimic si, in majoritatea timpului, e atat de incoerent incat nu stii daca e de la tonele de Xanax pe care si le indeasa pe gat, iarba pe care o fumeaza non stop sau cocaina care-l trezeste pe la petreceri. Sau, pur si simplu, e idiot si prajit.

Pana pe la jumatate, cartea lui Ellis si implicit viata lui Victor sunt cat de glamour se poate. Partide de sex descrise cu lux de amanunte, viata decadenta si prieteni pentru care orice persoana normala si-ar da mana dreapta si degetele de la cea stanga. De la jumatate incolo actiunea o ia razna. Victor se vede aruncat intr-o aventura sangeroasa, cu teroristi si spioni, paranoia si frica mai ceva ca-n Poltergeistul din ’70, de parca insusi diavolul il urmareste peste tot si-l impunge cu furca-n coaste la fiecare pas. Lucrurile devin atat de complicate, precipitate si incurcate incat in unele momente nu poti sa nu te intrebi cum naiba ai ajuns la pasajul ala din carte si daca nu cumva ai sarit vreo pagina, doua. Parca cineva a taiat si amestecat (in stilul dadaistilor) pasaje din Vogue, ceva tabloide si bucati din scenariul de la Die Hard.

E foarte interesanta viziunea lui Ellis asupra societatii noastre disperate dupa faima, bani si frumusete. Glamorama arunca atat de mult rahat pe imaginea lucioasa a celor privilegiati, cei care traiesc visul, incat din paginile cartii parca razbate un miros. Ellis trateaza lucrurile ca un moralist de moda veche. Unul care a trecut si el insusi prin furcile caudine ale celebritatii si a vazut cum arata buba pe dinauntru, sub stratul acoperit de confetti care vine deaspura ca o glazura.

Donald Draper, publicitarul depravat, Joan Harris, roscata bine dotata si bine informata, Peggy Olson, angajatul model, Pete Campbell si restul gastii au facut ca Mad Men sa fie unul dintre cele mai apreciate seriale ale momentului. De fapt, serialul a prins atat de bine la public si a strans atatia fani, incat era doar o chestiune de timp pana cand si altii vor incepe sa capitalizeze succesul seriei.

Andrew Cracknell este unul dintre cei care au inteles ca pot scoate multi bani cu ajutorul unui instrument atat de bun ca Mad Men. Cracknell, el insusi un publicitar in genul lui Donald Draper (pana de curand creative director al agentiei Bates), a scris o carte foarte interesanta despre lumea advertisingului in anii ’50-’60. Adica perioada de dupa razboi in care se intamplau lucruri interesante, precum ideea si succesul campaniei DDB pentru Volkswagen: cum sa vinzi o masina proiectata de Hitler, americanilor traumatizati de razboiul nazistilor.

Cracknell face paralele intre adevaratii Mad Men si personajele din serial: plini de incredere, determinati, inventivi si curajosi. Dar si betivi pana la Dumnezeu, profitori, lipsiti de scrupule. Cartea lui Cracknell povesteste despre inceputurile advertisingului modern.

De cumparat de aici.

Cateva cuvinte despre Cracknell, aici.

Un review al cartii, aici.

Un scurt interviu cu Cracknell, despre carte:

Au trecut mai bine de trei ani de cand am pus ultima data mana pe un ziar, iar numarul de reviste pe care le citesc a scazut considerabil. Asta nu inseamna ca am renuntat de tot la placerea de a rasfoi paginile proaspat mirositoare de cerneala ale vreunei reviste. Insa, in razboiul asta care se poarta intre cele doua medii (print si online), o lupta comparabila cu depeche vs rock de la inceputul anilor ’90, am ales partea digitala a baricadei.

Am cateva reviste la care nu cred ca voi renunta prea curand. Chiar daca vor scoate editii 3D, cu miros similar celor tiparite, care sa vorbeasca, sa-ti dea sfaturi, sa cante si sa te trezeasca dimineata cu cele mai proaspete informatii, respectivele imi vor aglomera in continuare casa. Iata despre ce vorbesc:

1. National Geographic & Traveller & Photo (si cam toate titlurile conexe)

2. Esquire - singura revista inteligenta, dedicata barbatilor, din Romania

3. Stiinta si Tehnica – ar putea fi numita si “amintiri din copilarie”. Asta doar pentru ca e un brand care exista si pe atunci, chiar daca, acum foarte multi ani nu era decat o revista din hartie proasta, dar cu subiecte foarte interesante. A ramas cu aceleasi subiecte bune si astazi, hartia s-a schimbat, iar initiativa e printre cele mai de laudat din Romania noastra contemporana.

4. Vice Magazine – varianta de Romania nu e prea rea, inca are multe articole traduse de la confratii din strainatate. Era nevoie de o astfel de revista si pe plaiurile mioritice, una cu un limbaj relaxat si care sa ia in ras trendurile comerciale.

Ar mai fi cateva titluri pe care le citesc cand imi pica-n mana, dar pe care nu le alerg prin oras. Pe voi ce reviste va mananca-n varful degetelor sa le rasfoiti?

Varza murata. Cafea. Suc proaspat de portocale. Iar cafea. Mancare cu multa grasime, daca se poate bacon, oua, ceva sunca. O aspirina sau alka salzer. Daca nu stii trucurile astea, nu esti bautor profesionist. In mod cert, dupa ce bei o noapte intreaga, ficatul tau nu o sa fie chiar cel mai fericit organ de pe lume cu o astfel de dieta matinala (pentru ca, dimineata-i atunci cand te trezesti si iti pui o farfurie in fata).

Insa, cum ar fi ca o betie crunta sa fie urmata de un festin care sa te si trezeasca din starea de moarte clinica pe care o resimti, dar sa aiba si gust si sa nu produca mai multe pagube decat cele peste 10 beri date pe gat cu o noapte inainte? Cam asta-i scopul lui Milton Crawford, autorul cartii “The Hungover Cookbook“. “O mahmureala este o oportunitate de a vedea si de a gusta lumea intr-un mod complet diferit decat pana in acel moment” spune Crawford. El vorbeste despre vreo cateva tipuri de mahmureala (desi unii dintre noi le luam cam pe toate la pachet), fiecare cu reteta ei.

Problema e ca, oricine s-a luptat cu senzatia de picamer care sapa santuri in propria tampla sau ochii care incearca sa iasa singuri din orbita si greata ca dupa un film cu Barbara Streisand nud, stie ca intr-o dimineata de dupa bauta, chiar si minimul efort de a-ti turna un pahar cu suc si a pune de-o omleta e ceva ce necesita ore de auto-convingere. Ce sa mai spunem de sandwich-ul Elvis Presley (unt de arahide, banane si bacon).

De cumparat de aici.

Dat fiind faptul că foarte mulți fani ai seriei Cântec de gheață și foc nu au pus încă mâna pe cartea aceasta, voi încerca să scriu despre ea cât mai general și fără a da prea mult la iveală. Vă avertizez totuși că veți afla în cele ce urmează câteva lucruri despre conținutul cărții.

După relativa dezamăgire reprezentată pentru mine de Festinul ciorilor mă așteptam să îmi placă destul de mult acest volum: în el aflăm în sfârșit ce se întâmplă dincolo de Zid, ce-i cu Daenerys, Bran, Jon Snow, Tyrion și alte personaje mult mai dragi mie decât Cersei și Degețel. Volumul începe bine, cu un prolog despre transferul conștiinței. Urmează apoi capitole despre Tyrion, Daenerys, Jon Snow și Bran (adică exact ce așteptam). Entuziasmul cu care am început lectura a pălit însă treptat, pe măsură ce mi-am dat seama că nici în această carte nu se va întâmpla mare lucru.

Personajele discută enorm – Tyrion despre râuri și broaște țestoase și mâncare, Daenerys despre problemele poporului ei, Jon Snow despre cum să mute mai bine oamenii pe Zid. GRRM nu pierde nicio ocazie de a ne descrie câte un peisaj, de-a ne expune viețile și faptele tuturor strămoșilor tuturor personajelor fără importanță (și trebuie să fii atent, nu știi niciodată dacă nu cumva nu știu care neica-nimeni nu se va dovedi a fi nepotul uitat al lui Aeris Targaryen). Personajele urzesc planuri, le discută, își trimit scrisori și soli, în prima jumătate a cărții fiind însă clar că nu se va întâmpla nimic dramatic – aflam din Festinul ciorilor, daca era să.

Această primă jumătate a volumului narează întâmplările din Nord și Est petrecute în paralel cu cele din precedentul volum, apoi cele două cronologii se întâlnesc. Apar în carte și capitole mici și stinghere despre Cersei și Jaime, și se dovedesc corecte anumite presupuneri pe care le făcusem după ce am citit Festinul; apare fugitiv și Arya (care, o spun iarași, încă îi poate bate pe toți), apar și informații despre un alt Stark supraviețuitor.

Pozițiile de putere se schimbă, dar în moduri destul de greu de evaluat dat fiind faptul că uneori e greu să îți dai seama ce se întâmplă în fiecare loc într-un anumit moment. Anumite personaje pe care le credeam centrale își pierd mult din panaș – vezi Tyrion, care devine tot mai simpatic dar nu reușește să realizeze nimic, vezi și Daenerys. În general vorbind, nu se întâmplă nimic din ce speram să se întâmple în acest volum: dragonii nu sunt mai bine înțeleși sau mai mult folosiți, nu aflăm nimic nou despre Ceilalți, Daenerys nu cucerește Westeros-ul (și nici nu face vreun pas decisiv în acea direcție), Jon Snow nu devine un conducător luminat.

Apar în schimb câteva figuri noi care se pare că vor avea o importanță covârșitoare în următoarele volume. Evident, dacă nu cumva GRRM se distrază din nou de noi – avem și în A Dance With Dragons serii întregi de capitole despre câte un individ care crapă în final în mod stupid, fără a lăsa ceva în urmă. Există câteva relevații surprinzătoare, aflăm mai mult despre tot felul de Case prezente, trecute și viitoare și devine tot mai clar faptul că nu are rost să te atașezi de prea multe personaje.

Cel puțin un punct scad din nota acordată cărții pentru scenele tot mai dese și mai crunte de violență. Sunt capitole întregi pe care le-am citit cu scârbă, iar diferența față de primele trei volume din serie e că tot mai multe din episoadele de violență extremă sunt gratuite, fără vreo miză, fără însemnătate pentru nimeni. O altă jumătate de punct o scad pentru faptul că e imposibil să îți dai seama dacă cei care mor au murit cu adevărat; există pare-se zeci de moduri în care poți să revii la viață. În plus, GRRM insistă să lase în aer firele narative în care câte un personaj pare să dea colțul. Când știi că vei mai avea de așteptat nu știu câți ani pentru a vedea ce s-a întâmplat ajungi să îl suspectezi pe autor de o oarecare lipsă de bun simț.

Ce mi-a plăcut la acest volum: prezența a numeorși lupi; elementele fantasy, atâtea câte sunt; Bran, care se îndreaptă cu pași înceți spre acumularea unor puteri demne de luat în seamă; Tyrion, mereu haios, confirmând și aici părerea bună pe care am avut-o mereu despre el; Arya, care ar putea să devină și ea un personaj demn de luat în seamă; Jon și Daenerys, care par în acest volum mai tineri decât îi știam; faptul că amândoi văd în sfârșit cât de apăsătoare pot fii victoriile.

A Dance with Dragons le va plăcea cu siguranță celor cărora le-a plăcut și Festinul ciorilor; cei care au fost însă deranjați de încetinirea ritmului seriei, de abundența de personaje și intrigi noi de care nu știi dacă merită să îți pese și de raritatea elementelor fantasy vor fi dezamăgiți și de această dată.

Povestea e și mai înceată, personajele noi sunt multe, pe Ceilalți nu îi vedem aproape deloc, iar farmecul inițial al seriei pare să fi fost abandonat în favoarea sângelui vărsat degeaba. Povestea în sine nu avansează mai deloc, iarna e încă departe, iar dacă lucrurile merg tot așa atunci o să mai fie de nevoie de alte cinci de volume ca să se facă și primăvară.

adinab.wordpress.com