Luna februarie este luna documentarului românesc la Cinemateca Astra Film din Sibiu. Patru producţii recente care surprind: portretul unui rutean din Maramureş, portretul Reginei Maria, expulzarea romilor din Franţa şi evoluţia brandurilor româneşti de odinioară vor putea fi văzute în februarie, la Sala Studio, din Piaţa Huet, nr.12. Filmele au fost prezentate la Astra Film Festival 2011 şi au avut parte de un public numeros şi receptiv.

Evenimentul este organizat de Astra Film – CNM Astra.

Joi, 2 feb. ora 18.00 / Sala Studio, Piaţa Huet, nr.12

ULTIMA VIOARĂ /THE LAST VIOLIN  

Bjorn Reinhardt /Germania/2010/90 min

Ivan e rutean şi trăieşte într-un sat de munte. E un om care se pricepe la foarte multe lucruri. Ştie să cânte la o mulţime de instrumente, dar cele mai dragi îi sunt viorile sale. Construieşte drâmbe aproape din nimic. Pe deasupra, e un personaj cu mintea ageră şi cu carismă.  Documentarul e partea a treia a unei trilogii rutene. E o pătrundere în profunzimea unui sat din Maramureş, unde autorul a trăit timp de mai mulţi ani, reuşind să dobândească o cunoaştere profundă a locurilor şi respectul şi prietenia oamenilor.

Primul sezon din serialul Game of Thrones al celor de la HBO a fost senzational, o experienta pe care nu am mai trait-o de la Lord of the Rings incoace. Daca primele zece episoade ne-au lasat putin cam in ceata, seria a doua promite sa aduca ceva mai multa lumina in acerba lupta pentru Tron.

Seria a doua va debuta pe 1 aprilie, noile episoade fiind filmate, printre alte locuri, in Croatia. Mai multe detalii aici.

Infograficul de mai jos descrie foarte plastic situatia in care SOPA (fratele american si orientat spre industria filmelor al celebrei ACTA) vrea sa bage ceea ce noi numim cu drag, astazi, a saptea arta. Se pare ca Hollywood-ul nu e la prima lupta impotriva tehnologiei haine (dar care-i da de mancare) care incearca sa fure munca cinstitilor si realistilor producatori americani.

Andrés are 33 de ani și pare să aibă viața perfectă: a trăit la Berlin în ultimii 12 ani, lucrând ca jurnalist, călătorește în jurul lumii, descriind locuri și stiluri de viață, cu viziunea unui turist veșnic imparțial și intransigent. Acum, întors în Chile, țara lui natală, se află la petrecerea unui prieten, înconjurat de oameni pe care nu i-a văzut de când avea 21 de ani, mulți dintre ei buni prieteni deveniți acum aproape necunoscuți.

Reîntâlnirea cu viața pe care o lăsase în urma îl face pe Andrés să înțeleagă că nu-și încheiase nici pe de parte socotelile cu trecutul. Pe măsură ce noaptea continuă, începem să înțelegem că un eveniment tragic leagă acest grup, eveniment ce a determinat plecarea lui Andrés. Mai mult, la petrecere se află și Beatriz, fosta lui iubită, poate persoana de care are cea mai mare nevoie.

„Viața peștilor este un film care are loc în “timp real”. Protagonistul său, Andrés, petrece 83 de minute confruntându-și trecutul și prezentul. Iar acest lucru i-ar putea foarte ușor afecta viitorul” spune regizorul.

Despre regizor:

Matías Bize a absolvit Școala Chiliană de Film. La 23 de ani a regizat filmul Sabado (2003), care a avut premiera mondială în competiția oficială a Festivalului de Film Mannheim-Heidelberg. Pelicula a câștigat 4 premii, printre care și Premiul Rainer Werner Fassbinder. A urmat En la Cama (2005), care a avut premiera mondială la Festivalul de Film de la Locarno. A câștigat Spicul de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Valladolid, făcându-l pe Matías cel mai tânăr regizor care a obținut acest premiu. Filmul a strâns peste 36 de premii internaționale și a fost distribuit comercial la nivel mondial. Revista de specialitate Cahiers du Cinéma l-a descris pe Matías drept “cel mai promițător regizor din cinematografia chiliană.” A regizat în Barcelona Lo Bueno de Llorar (2007), o co-producție Spania-Chile care a avut premiera mondială la Festivalul de Film de la Locarno. A primit Premiul special al Juriului și Premiul criticii la Festivalul Internațional de Film de la Valdivia. A urmat apoi La vida de los peces (2010), selecționat la Festivalul Internațional de Film de la Veneția, câștigător în 2011 al uni premiu Goya pentru Cel mai bun film străin în limba spaniolă,  Premiul Juriului și Cel Mai Bun Regizor la Los Angeles Latino International Film Festival 2011.

Declaraţii regizorale:

Viața peștilor meditează asupra unor subiecte ca relațiile, teama de angajament, dublul standard, și cum relațiile pot fi uneori intermediare, metaforă a felului în care relaționăm în lumea tranzitorie de astăzi.

„Am vrut să spun povestea într-un mod emoționant; folosind camera pentru a pătrunde în inima personajelor. Dialogul este foarte important în acest film, iar în anumite cazuri ceea ce nu este rostit – tăcerile, privirile – sunt chiar mai importante.

Conceptul de “rămas bun” este un alt lucru despre care am vrut să vorbesc. Aici au loc cele mai importante momente dintr-o relație de orice fel. Astfel, tot filmul are loc pe măsură ce Andrés părăsește petrecerea și își ia rămas bun” – Matías Bize.

Filmul a fost prezentat în 2011 la cea de-a 10-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania unde s-a bucurat de aprecieri venite atât din partea publicului cât și a presei de specialitate.

Frank (cunoscut si sub numele de “Frank the Plank”) Gallagher este tatal a sase copii, fara nevasta (ea a fugit de ceva timp) si cu o problema cu alcoolul atat de mare incat justifica intru totul porecla amintita mai inainte. Fiona, cea mai mare dintre copii, face eforturi supraomenesti pentru a tine loc de tata si de mama, dar se trezeste implicata si in vreo doua povesti amoroase proprii. Phillip (aka Lip) este un geniu ascuns printre gunoaie, implicat intr-o relatie cu o colega pe care inteligenta lui o convinge sa se bage sub masa la fiecare ora de meditatie oferita de tanarul Gallagher. Ian vrea sa devina soldat si (fara nicio legatura) este gay. Debbie, sora lor cea mica, un fel de Sherlock mic si roscat fura din banii pe care ii strange pentru UNICEF, Carl are 10 ani si este piroman, iar cel mai mic dintre toti, Liam, este un bebelus negru.

Trebuie spus de la bun inceput ca Shameless a fost realizat mai intai de britanici. O familie cu atat de multe probleme isi gaseste locul natural in orice suburbie din Regat, dar la fel de bine se integreaza si in State, acolo unde visul american intors pe dos miroase a lipsa de ajutor din partea statului, alcoolism si drame atat de idioate incat te fac sa razi in hohote. Versiunea americana a serialului iti poate provoca o senzatie de deja vu daca mai intai ai vizionat-o pe cea englezeasca. Scenariul pare aproape tras la indigo, iar episoadele pot fi oricand inlocuite intre ele, de la o versiune la alta. Insa, eu recomand totusi versiunea americana. Asta pentru ca este acelasi Shameless, la fel de amuzant, doar cu actori care arata mai bine si pentru ca nu ai nevoie de subtitrare (asta daca nu cumva ai cunostinte solide de Mockney).

Serialul este produs de Showtime, cei carora le apartin si Californication si Dexter, iar primul sezon s-a terminat si cel de-al doilea va fi lansat undeva in primavara. Iata trailerul:

Daca n-ai auzit de Miami Vice, atunci sigur ai vazut Scarface. Sau macar te-ai jucat GTA Vice City si ai casapit inamici printr-un Miami stilizat, dar la fel de violent si inundat de droguri si bani ca si in realitate. Documentarul Cocaine Cowboys, regizat de Billy Corben, este un povestea din spatele tuturor scenariilor care au dat viata majoritatii filmelor si legendelor legate de orasul din sudul Floridei, Mecca Cocainei din anii ’70 si ’80.

Pentru cei care au vazut Blow (cu Johnny Depp) povestea e relativ cunoscuta. Dealerii de iarba din California anilor ’70 au realizat rapid ca stocurile verzi s-au adunat peste capacitatea lor de vanzare, iar profiturile provenite din cocaina le depasesc cu mult pe oricare altele. De aici si pana la operatiuni monstru de import, soldate cu tone de praf alb aduse in fiecare saptamana in Miami, unde toata lumea consuma de parca nu exista o a doua zi, a fost doar un pas (sau, mai bine zis, un zbor de avion). Povestile sunt spuse de cativa dintre oamenii care au inspirat personaje precum Scarface, dealeri de top ale acelor vremuri (cum ar fi “nasa” Griselda Blanco), Jon Roberts (un fel de playboy a la George Jung din Blow) sau Mickey Munday (McGyver-ul transportului de cocaina). Chiar si legenda care-l invaluie pe Pablo Escobar, numit cel mai mare traficant al tuturor timpurilor, este zguduita de marturiile celor intervievati pentru documentar.

Cocaine Cowboys e bun pentru ca prezinta punctele de vedere ale tuturor celor implicati in nebunia care a ridicat Miami-ul pe cele mai inalte culmi (de unde si zicala “Miami – the city that cocaine built”). Pe de-o parte sunt traficantii si ucigasii platiti, de cealalta parte sunt politistii si procurorii care, pana la urma, le-au venit de hac celor dintai. Billy Corben a facut o treaba buna atunci cand si-a construit documentarul ca un fel de episod din Miami Vice: colorat, montat si animat precum un film de actiune din anii ’80, care reuseste sa te tina in priza pana la sfarsit. De fapt, este chiar greu sa prezinti altfel viata colorata a haiducilor drogurilor, cei care au construit cu mainile lor si nasurile altora un adevarat paradis turistic care poarta numele de Miami.

Probabil ca niciun european intreg la cap nu e fan baseball (cel putin eu nu cunosc vreunul). De fapt, chiar daca cineva ar putea gasi ceva interesant in lovitul unei mingii cu bata, acel cineva nu ar recunoaste asta drept sport, mai ales venind din partea unora care denumesc fotbalul “soccer”. Cam asta a fost primul obstacol atunci cand am vrut sa vad Moneyball. Insa, daca treci peste faptul ca filmul este despre baseball (desi ar putea fi despre orice alt sport in care se invart sute de milioane de dolari) Moneyball chiar merita vizionat.

Trebuie mentionat din capul locului ca in Moneyball nu o sa vezi discursuri motivant-emotionale sau faze de joc dramatice (gen The Whole Nine Yards). Nici macar o coloana sonora eroica, cu accente dramatice, nu vine in ajutorul actiunii. Iar fazele de joc, scenele filmate pe teren, se concentreaza pe jucatori pentru a da greutate deciziilor luate in culise. Asta pentru ca Moneyball este un film despre management. Despre cum sa te joci cu banii, schemele si destinele oamenilor pentru binele echipei. Este un film in care sentimentele sunt inlocuite de decizii rationale, iar jocul nu se castiga in fata camerelor de filmat, ci pe tabele desenate cu markerul si in aplicatii pe calculator.

Moneyball este filmul prin care Brad Pitt demonstreaza ca a imbatranit frumos (nu ma refer la fizic, las asta la atitudinea cinefilelor) si s-a maturizat ca actor. Rolul de manager aflat in plina criza (atat personala, cat si de cariera) i se potriveste ca o manusa lui Pitt. Chiar daca face ce stie el mai bine, adica arunca cu scaune, urla si da cu pumnul in masa sau trage de fiare pentru  se linisti, ceea ce conteaza cu adevarat este jocul mult mai subtil pe care Brad Pitt il face in rolul lui Billy Beane. Emotiile contradictorii care fierb parca intr-o oala sub presiune, expresia fetei, gesturile, toate sunt dovada unui talent perfectionat de-a lungul unei cariere deja foarte lungi.

Insa, surpriza cea mare vine din partea lui Jonah Hill. De la Superbad sau Get Him To The Greek, actorul pe care nu l-as fi vazut in altceva decat comedii nu foarte proaste cu adolescenti, face in Moneyball un joc fenomenal. E atat de natural si credibil in rolul lui Peter Brand, incat poti crede ca meseria de analist este ceva ce ii aduce bani pe langa actorie. Probabil ca acesta este rolul care il va propulsa spre alte filme serioase (nu ca ar fi ceva in neregula cu o comedie buna), lucru pe care il merita cu prisosinta.

Filmul (care este si produs de Brad Pitt) Moneyball are cate ceva pentru toata lumea. Sport (mai ales daca vrei sa afli lucruri din istoria baseball-ului), povestea dramatica a carierei unui om, de la manager plafonat la unul dintre cei mai inovatori si dispusi sa riste jucatori din industrie si, nu in ultimul rand, o radiografie a felului in care banii intervin si schimba orice domeniu, chiar si sportiv.

Dupa indelungi asteptari, foarte apasatoare mai ales din cauza perioadei lungi trecute de la ultimul episod al trilogiei Lord of the Rings, primul trailer al filmului The Hobbit a fost lansat astazi.

The Hobbit este un prequel al Stapanului Inelelor, o ecranizare a cartii scrise de J.R. R. Tolkien, regizat tot de Peter Jackson si spune povestea lui Bilbo Baggins, hobitul care a plecat pentru prima data in cautarea inelului. Si actorii distribuiti in rolurile principale au fost pastrati, inclusiv Elijah Wood (Frodo), Cate Blanchett (Galadriel), Orlando Bloom (Legolas), Martin Freeman (Bilbo Baggins) si asa mai departe.

Filmul va fi lansat pe 14 decembrie 2012 (in Romania).

Despre Steve Jobs s-au spus multe in ultima vreme, de la biografii publicate pe repede inainte si clipuri-omagiu la campanii creative ale agentiilor de publicitate. Insa, cu cat apar mai multe informatii despre geniul de la Apple (asa cum este numit de catre cei care ii iubesc creatiile), cu atat misterul din jurul persoanei lui se mareste.

Un alt documentar care incearca sa faca lumina in ceea ce-l priveste pe Steve Jobs este cel realizat de BBC, numit Billion Dollar Hippy. O poveste despre Apple, corporatia de succes care dicteaza ceea ce e cool si despre omul care a reusit prin tenacitate si ambitie dusa la extrem sa creeze produse pe care oamenii nici nu au stiut ca le vor, dar le-au iubit atunci cand au aparut.

Detaliile picante vin chiar din partea oamenilor care l-au cunoscut si au lucrat cu el: Steve Wozniack, Sir Tim Berners-Lee (inventatorul World Wide Web-ului), Rita Clifton, Evan Davis. Documentarul poate fi urmarit mai jos:

American Psycho este unul dintre filmele cult cele mai apreciate ale anilor ’90. Nimeni nu dadea prea multe sanse de ecranizare cartii lui Bret Easton Ellis, datorita nebuniei greu de reprodus care se scurgea dintre randurile cartii, nebunie care de multe ori te face sa te intrebi cum de Ellis nu e pacient la vreun spital de nebuni periculosi. Insa, regizoarea Mary Harron a reusit sa ecranizeze cartea in asa fel incat aceasta din urma sa se ridice la nivelul asteptarilor.

Filmul lui Harron are mixul perfect de comedie si horror plus jocul perfect al lui Christian Bale in rolul lui Patrick Bateman. De aici si raspunsul neasteptat de bun al publicului amuzat si ingrozit in acelasi timp de brokerul maniac care omoara prostituatele cu drujba. Si, asa cum se practica in zilele noastre, Lionsgate, producatorii filmului original isi doresc acum un remake al filmului.

Se zvoneste ca regizorul ales pentru noul American Psycho este un new comer, Noble Jones (a mai lucrat si la The Social Network). Actiunea ar trebui sa se desfasoare in zilele noastre (nu in anii ’80 precum versiunea lansata in 2000) si sa-l arate pe Bateman la treaba in climatul ostil de astazi.

Previziunile noastre despre sansele de succes ale remake-ului nu sunt prea bune, chiar daca brokerii de azi sunt mai psihopati ca cei de ieri. Insa, toata ideea filmului regizat de Harron se baza pe cultura anilor ’80, pe cand tinerii de succes faceau tone de bani, beau Red Bull ca sa reziste mai mult pe baricade, vorbeau la telefoane de peste 3 kilograme in greutate si isi hacuiau colegii de munca cu toporul.

Scurt remember: