Inca din 2010 ziua de 1 decembrie nu mai e doar sarbatoarea Zilei Nationale, a Pro TV-ului si a fasolei cu ciolan consumata asa cum are ea cel mai bun gust: gratis. Anul trecut, la inceput de decembrie, Bean si Limun aveau primul concert cu Subcarpati, un proiect ca putine altele pe la noi. Asta nu se datoreaza doar soundului excelent cu care Subcarpati au lovit boxele, incepand cu Am fost la ’89, ci mai ales felului in care au reusit sa se identifice cu spiritul romanesc cu un picior peste granita, in cautare de locuri mai generoase.

Aseara, Subcarpati, au aniversat primul lor an de existenta. Iar felul in care au sarbatorit a fost, bineinteles, alaturi de public, cu multa energie si o scurta retrospectiva a pieselor scoase in anul care a trecut, plus cateva melodii pe care le vor lansa la anul. Si, in ciuda aerului irespirabil, ca de afumatoare si a unor probleme cu sunetul, cele cateva sute de oameni adunati la Atelierul de Productie au produs mai multa energie patriotica decat toate miile de gura casca adunati pe bulevardele patriei sau decat politicienii fortati pe linie de partid sa depuna coroane la Alba Iulia.

Nu e putin lucru sa vezi cateva sute de persoane, cu varsta medie sub 30 de ani, cum canta cat ii tin plamanii, bucati de melodii din folclor sau un MC care se inclina respectos in fata unui cor pe care de obicei l-ai vedea la colindat pe ulitele satelor din Maramures. Asta mai ales daca ne gandim ca astazi dorinta de a fugi din tara e mai prezenta ca oricand, chiar mai mult ca inainte de ’89 si ca, de cele mai multe ori, recunoastem cu rusine ca suntem romani. Nu vreau sa am o retorica plina de patetism si sa spun ca ar trebui sa ne tatuam toti pe frunte cele trei culori si ca am dat sarbatorile romanesti pe cele straine sau ca retelele sociale ne-au furat viata si dragostea de tara. Insa, asa cum bine a spus si Bean, fara fanatism, fara ipocrizie inutila, haideti sa gasim acele cateva lucruri pe care le putem iubi la tara asta.

Subcarpati sunt de laudat pentru ca au gasit o cale de a ajunge la inima unei generatii dezorientate, care isi ia ce modele apuca si respinge tot ce-i romanesc din instict. Bean a descoperit formula ideala prin care folclorul vechi poate sa sune actual, precum un veritabil lautar de Bucuresti, crescut pe la Romana. Iata, deci, ca se poate ca ziua nationala sa nu insemne doar o demonstratie de forta a unei armate la fel de puternice precum o domnisoara de pension, ci si muzica si dragoste pentru lucruri care tin de propria tara.

Ceea ce s-a intamplat aseara, 10 noiembrie 2011, in clubul Wings (o locatie buna pentru concerte rock) din  capitala, ar fi putut fi descris de catre Scanteia Tineretului, daca evenimentul s-ar fi petrecut inainte de ’89, cu expresia de lemn “arc peste timp”.

Pe scurt, Breathelast, o trupa tanara (cu componenti experimentati) a facut introducerea pentru capul de afis al serii, Implant pentru Refuz.
Despre primii, HipMag.ro a mai scris, iar aseara Breathelast au confirmat pronosticul: o trupa serioasa cu un mare viitor in fata care, cu multa atentie si concentrare, va ajunge sus. Desigur, in zilele noastre, partea de promovare joaca un rol important, poate cel mai important, iar baietii vor avea din plin nevoie de asa ceva. Si ca sa ii criticam constructiv, poate ceva mai multa energie pe scena, in concerte le-ar aduce de la sine o imagine si mai buna. Nu ne indoim ca vor face si ca dovada de bune intentii, astazi lanseaza un videoclip (prezentat mai jos), iar in curand va urma un EP cu 7 piese. Nu ne indoiam de implicarea lor in ceea ce inseamna muzica facuta bine, asa ca asteptam de la ei si mai multe materiale din dat din cap si aplaudat.
Daca vom spune ca IPR sunt o trupa cult pentru Romania, nu cred ca am supara pe nimeni. Porniti din anii ’90 cu poate cel mai puternic mesaj social dintre formatiile rock romanesti, timisorenii au ajuns aproape de celebrul an 2012 sa aduca aproape 300 de oameni intr-un club din Bucuresti. Performanta cu care nu se pot lauda multe trupe din noile valuri si valuri de muzica si aici nu socotim pseudo-ansamblurile folclorice de genul Inelor si Batailor-de-saxofoane.
In Wings, aseara, am ascultat piese de pe alume vechi care si peste 10 si peste 20 de ani ne vor face sa dam din cap si sa ne impingem unii in altii (spre deosebire de romanii de bine care se imping pentru tigai si bormasini)
Desi au schimbat formule de trupa, IPR au ramas la fel de implicati, Tavi, Bulbuc, Freaky tinand pumnii stransi si ridicati pentru a isi urla dorinta de a ne deschide ochii. Implant au tinut sa cante intotdeauna in limba romana cele mai puternice piese ale lor si acesta a fost cel mai important lucru, dar pentru un popor care traieste “la umbra frigiderului” (IPR – 3.80) conteaza mai mult zbantuiala fara noima la o “muzica” facila. Asa ca versurile de protest, de rezistenta, de lupta, de dorinta de libertate nu este asimilat de cat de un procent mult prea mic. Daca din Timisoara a pornit Revolutia din 1989, IPR au incercat, tot din Timisoara, sa inceapa o trezire a publicului romanesc de rock (alternativ si nu numai). Le-a reusit, mai ales in perioada de glorie a acestui gen (cand lumea umplea pana la refuz cluburile pentru o muzica buna), iar acum, la peste 15 ani de activitate, sunt o trupa pentru care aplaudand puternic la finalul unui concert simti ca faci prea putin.

Sambata, cu doua zile in avans de Halloween, s-a consumat End of the World Party-ul de anul acesta, cel cu numarul IV. Cum sarbatoarea americana atat de hulita in anii trecuti, dar scapata din vizorul carcotasilor de data asta (cel putin asta e concluzia pe care o poti trage dupa lipsa de pe facebook a comentariilor de rau a nationalistilor de ocazie) este abia astazi, End of the World Party IV poate fi considerata o petrecere costuma “kosher”.

Fata de anii trecuti (mai bine zis anul trecut, pentru ca petrecerile cu numarul I si II sunt ingropate adanc in negura memoriei) EWP-ul 2011 a venit cu cateva schimbari de organizare bine venite: casa de bilete mutata pe scari, sonorizare buna (raritate la petrecerile urbane de pe la noi), garderoba incapatoare (dar aglomerata) si caldura (uneori problematica la Atelierul de Productie). Casa de bilete asezata strategic nu a rezolvat insa problema vesnicii cozi si au existat persoane care nu au mai apucat Sfarsitul Lumii, ci doar sfarsitul frustrant al serii. In schimb, o data ajuns inauntru, scapat de aglomeratia apocaliptica de la intrare, lucrurile au devenit roz. Si asta, mai ales, datorita muzicii. Din punct de vedere al lineup-ului End of the World IV a fost cel mai tare de pana acum. Chiar daca amintirile de sambata sunt cam amestecate si incetosate, un lucru e cert: Aeroplane a facut din Atelier, pentru o seara, Fabric. Normal, nu sunt de colo nici concertul Moonlight Breakfast (poate ca, totusi, locul lor e in spatiu deschis si nu la o ora asa de tarzie) sau seturile XXXY si al preacuviosilor OK Corral.

Din pacate, anul asta participantii la End of the World nu au mai dat costumele jos din cui. Daca in alti ani nu stiai la care costumat sa te uiti mai intai, anul asta imaginatia, criza sau cine stie altceva a facut ca oamenii sa vina imbracati obisnuit, in marea lor majoritate. Oricum, marea miza a petrecerii End of the World vine anul viitor, infamul 2012, anul Apocalipsei prezise de mayasi. Facem atunci “the original End of the World Party”?

PS: suntem constienti de lipsa pozelor, revenim cu ele curand!

Desi spusesera ca isi doresc un public in costume de baie, cei de la Coma au avut parte in sauna din inimosul subsol al Elephant Pub de unul din cele mai pozitive concerte din ultima perioada. Locul mic pentru un astfel de eveniment a permis totusi ca peste 150 de suflete de toate varstele sa dea din cap si din beri pe vecinii care se impingeau in moshpit.
Dar calduroasa seara de 20 octombrie 2011 a inceput in Elephant Pub cu cei de la Breathe Last, o trupa formata din cunoscatori si “actori” ai scenei underground, care au dorit sa incerce “si altceva”. Si le reuseste, angajandu-se intr-un metalcore/alternative/groove metal onest, cu mult suflet si destul de modern. Desigur, nu le-ar prinde rau niste doze de originalitate pentru a fi la nivelul cerut afara, dar deja au facut multi pasi pe FFW, pentru o trupa tanara. Vocalul are carisma si prezenta scenica, iar instrumentistii  se implica. Vom mai auzi despre ei, sunt o promisiune certa si sa speram ca nu vor fi un talent mort speranta cum se spunea despre fotbalistul Radu Niculescu (sa ridice mana cati din cei care citesc articolul au auzit de el).
Revenind la Coma, aparte de aprecierea pe care trebuie sa o aducem calitatii muzicale (este, in definitiv, una din cele mai creative trupe pe scena rock-ului autohton tanar), trebuie sa remarcam daruirea de care dau dovada. Si ca sa facem o noua referinta la fotbal (din pacate, pentru unii), Coma nu doar alearga, precum Banel N., ci si inscrie. Astfel, reuseste ca de peste 10 ani (ce repede au trecut!) sa incante pe cei care acum 10 ani erau tineri si nebuni si care acum sunt la fel, dar si pe cei care abia acum dau cu nasul de muzica rock’n'roll (cum ii place sa spuna lui Dan Costea). Coma sunt inca la nivelul underground, neputand fi altfel in tara prostituatelor cu aere de domnisoare de pension. Carisma si puterea lui Catalin si Dan de a exprima trairi “nerostite” in versuri este mult peste ce ofera majoritatea papusilor de carton cu voci pitigaiate din Romania. Dar ei ar fi singuri fara ritmurile si efectele lui Hefe, beat-ul calculat si agresiv al lui Razvan Albu si degetele magice ale lui Sorin (ne referim doar la modul cum canta la chitara bas).

Acesta nu este un text scris de PR-ul trupei, ci doar de catre un om care a crescut cu ei, care a fost influentat de ei in sensul pozitiv, asemeni multora, o infima parte fiind prezenti aseara in Elephant Pub. In respectiva seara de 20 octombrie 2011, Coma au avut primul concert in Bucuresti cu noul chitarist dupa plecarea lui Calin, respectiv Razvan “Sheriff” Nastase. Fost component al trupei DodieZ/Deathdrive acesta a muncit mult pentru ca in cateva saptamani sa sustina un concert alaturi de trupa care i-a marcat inceputurile in muzica. Cei mai “vechi” isi aduc aminte, insa, ca Razvan Nastase a mai avut o prestatie alaturi de noii lui colegi in urma cu ceva ani, in Club A, la un tribut  Marilyn Manson. Tot aseara, au cantat si o piesa impreuna cu Brugner, “Urmarire”, pe care au realizat-o impreuna pentru albumul “Nerostitele”.
“Fenomenul” Coma este important prin prisma faptului ca formatia ramane in continuare neschimbata in atitudine, sentimente fata de public si mentalitate, dar si prin prisma faptului ca ei tin stacheta sus pentru oricine vrea sa spuna ceva in muzica rock underground din Romania.

PS: Prin venirea noului chitarist, formatia Coma si-ar putea lua supranumele de The Razvans (sunt trei membri cu prenumele acesta in actuala componenta).

Aseara s-a consumat a doua petrecere Desperados, asa numita Wild City Party, tinuta de data asta in alta hala ne-explorata si ne-exploatata a Bucurestiului, anume Hala Electrica. Oferta era tentanta, la pachet cu berea cu tequila venind si un (nou) concert Dub Pistols, Khidja si R.O.A.

La fel ca data trecuta a fost coada la intrare, de data asta multimea fiind mult mai bine organizata, iar timpul de asteptare relativ decent, undeva in jurul a 10-15 minute. Inauntru era un adevarat bazar: animatoare si animatori cu faclii, soparle, fete semi-dezbracate care au patrulat locul in lung si-n lat spre incantarea vizuala a populatiei vag alcoolizate. Pe scena au suit primii Khidja si Norzeatic  si o surpriza foarte placuta: Da Hood Justice iesiti de la naftalina, direct pe scena pentru un duet ca pe vremuri cu Vexxatu. Probabil ca doar cativa oameni din public si-au adus aminte cine si de ce era pe scena, judecand dupa cele cateva maini ridicate apatic in aer, dar, pour les connaisseurs a fost un adevarat deliciu.

Dupa prea scurtul concert Khidja au urcat pe scena Junkyard si Unu’ adica R.O.A. care s-au manifestat cu adevarat artificial, fiind suspectati de un pic de playback. Altfel, concertul lor a fost  bine pus inainte de Dub Pistols, reusind sa energizeze intreaga fosta fabrica si valurile nesfarsite de oameni care se scurgea prin usa de la intrare.

Tonele de sticle de Desperados consumate pana la ora inceperii concertului Dub Pistols si-au spus cuvantul, nebunia s-a transformat in beatitudine, iar Barry Ashworth & Co. au avut primul concert in Romania cu mult public. In ciuda sunetului confuz (cel putin in primele randuri) au curs pe rand Cyclone, Gangster, Revitalise Your Body si alte melodii Dub Pistols pe care oamenii le-au invatat (fie gratie celor 3 concerte avute in ultimii doi ani in Romania, fie albumelor promovate asiduu pe internet) si s-au agitat pana tarziu in noapte.

Desperados 2 a fost una dintre cele mai reusite petreceri de brand de anul acesta, chiar si mahmureala ingrozitoare datorata amestecului nu tocmai fericit (in cantitati industriale) de bere cu tequila fiind relativ placuta.

poze facute cu HTC Evo 3D

Dupa cateva luni de liniste relativa in materie de concerte si evenimente de amploare, toamna a adus in Bucuresti primele semne de dezmorteala, o data cu TM Live-ul din weekend. Cap de afis au fost Morcheeba si Parov Stelar Band, plus The Amsterdams si Electric Brother pentru incalzire, iar locul de desfasurare a fost Sala Polivalenta.

Respectand traditia si Mission-ul de sambata a strans multa lume la un loc, atat de multa incat la Morcheeba, Sala Polivalenta a devenit neincapatoare, lucru imbucurator pentru un eveniment live. Morcheeba e la fix un an distanta de concertul din 2010 de la Sala Palatului, ocazie care a scos cam la fel de multa lume din casa, pe o vreme asemanator de friguroasa. Sky & Co au urcat pe scena dupa concertul The Amsterdams, si-au adus aminte de concertul trecut pe o scena romaneasca, au laudat publicul si atmosfera si s-au pus pe treaba. A curs Blood Like Lemonade, Sky a mai aruncat cateva glumite despre gradul ei de alcoolizare datorat unei sticle de tequila (sper ca nu tot cea de anul trecut, pentru ca atunci a fost prima data cand am auzit poantele respective, cam in aceeasi ordine) si pana sa ne dam bine seama ce se intampla, concertul s-a terminat. Morcheeba isi merita fara doar si poate succesul fulminant, fiind una dintre cele mai bune trupe live pe care le-am auzit de ceva timp incoace. Au charisma pe scena, sunt instrumentisti buni, iar vocea lui Sky e una la un milion.

Dupa o pauza de vreo 20 de minute, timp in care un sfert din oamenii stransi la Polivalenta s-au evaporat inexplicabil, au urcat pe scena Parov Stelar Band, niste obisnuiti ai concertelor in tara noastra, atat de familiarizati cu plaiurile mioritice incat au interactionat cu publicul in romana. Atmosfera s-a schimbat complet inca de la primele acorduri venite de pe scena, iar oamenii au iesit din amorteala confortabila indusa de Morcheeba. Parov Stelar Band a cantat fara intrerupere, aproape fara pauza intre melodii, lucru remarcabil avand in vedere ora destul de tarzie la care a inceput concertul lor.

Cat despre organizare, de data asta sunetul nu a mai picat, ba chiar s-a auzit bine, lucru mai mult decat important avand vedere ca muzica a fost live. Trupele alese au fost un safe bet, succesul lor anterior garantand un nou concert cu mii de bilete vandute. Problema a fost locatia aleasa, Sala Polivalenta fiind un fel de Golgota pentru spectatori, dar singura alegere logica pentru organizarea unui concert la care era asteptata atat de multa lume. E destul de trist ca trupe importante sau DJ cu notorietate vin in Romania, dar nu au un loc decent in care sa se desfasoare, singurele optiuni fiind Polivalenta sau Sala Palatului. Sa speram ca pe viitor, pe langa stadioane, Bucurestiul va primi si o noua sala de spectacole acoperita, cu acces decent si aspect de secol XXI. Revenind la TM Live, impresia a fost placuta, o sambata seara cum ar trebui sa avem macar o data pe luna, dar (fingers crossed) si cu alti artisti decat cei care vor primi, probabil, in curand, abonament de la Tarom (ca sa-l citez pe un prieten).

Poze facute cu HTC Evo 3D.

Atunci cand tragi din greu pe la vreo multinationala, firma de apartament sau, avand in vedere profilul mai tineresc al festivalului in discutie, liceu sau facultate, iti dramuiesti putinul timp ramas liber cu cea mai mare atentie. Asa se face ca atunci cand trantesti stampila cu “asta e” pe planul de vacanta care-ti face cel mai sexy cu ochiul, e musai sa alegi ce trebuie. Acestea fiind spuse, una dintre vacantele noastre (scurte, ce-i drept) de anul asta a fost Summer Well. Festivalul despre care organizatorii promiteau sa fie ca o vacanta (nu ne-au spus de care, dar ne-am dat noi seama la fata locului).

Nu stiu daca oamenii aflati in spatele Sumer Well-ului au avut vreo intelegere cu divinitatea sau au acces la masinariile americane care controleaza vremea (am auzit de astea de la niste prieteni adanc infiltrati in povestile cu conspiratii), dar weekendul ales pentru festival a fost meteorologic-perfect. O scurta descriere sadoveniana ar spune ca soarele a mangaiat si scaldat in razele lui blande frumoasele taramuri ale orasului Buftea, trilurile pasarelelor au gadilat timpanele trecatorilor si asa mai departe. Nu stiu daca sentimentul asta de pace, de oras patriarhal pe cale sa-si faca somnul de frumusete duminica dupa amiaza m-a facut sa vad lumea mult mai roz ca de-obicei, dar o data ajuns la locul cu pricina am inceput sa ma imprietenesc cu multi dintre oamenii iesiti in cale: doamna de la parcare (despre care nu stiam daca e imbracata cu un outfit Lana sau e ceva traditional, din cufarul ei de zestre), domnii de la intrare (cei cu tricouri Orange, pentru ca cei imbracati in uniforme imi provoaca o senzatie de neliniste, chiar daca de cele mai multe ori nejustificata), oameni cu promotii (erau mai multe promotii ca la Real).

Cu riscul de a-mi atrage-n cap o ploaie virtuala de obiecte contondente trebuie sa recunosc ca nu muzica a fost primul lucru care m-a facut sa pasesc pe taramul magic al Summer Well-ului. A fost promovarea lui drept loc in care sa-ti petreci cateva ore la soare, in natura, eventual cu ceva muzica pe fundal. Si asta am si facut. Am stat si am ascultat cateva piese de la fiecare artist, din respect, unii mi-au placut mai mult, altii mai putin. Insa, ceea ce m-a uns cu adevarat la suflet a fost lumea stransa cu mic, cu mare, la cel mai curat festival din cate am vazut pe la noi pana acum. Sincer sa fiu am ramas putin traumatizat dupa experientele asa ziselor festivaluri tinute la noi pana acum. Fara sa dau nume am fost pe rand dezamagit de incercarile a tot felul de asa zisi organizatori, amatori de altfel, de a strange la un loc multa lume pe care s-o distreze. Nimic din toate astea la Summer Well. Nu stiu daca in spate au fost niste profesionisti, niste oameni care au tras cu ochiul pe-afara si au bagat ceva la cap sau o mana divina care vrea sa ne arate si noua, ultimii mohicani ramasi in Romania, ca se poate si fara badigarzi interlopi, preturi de Bamboo, participanti la festival care sa te faca sa-ti controlezi mereu buzunarul cu portofelul si multe alte nereguli.

Ma rog, am inteles ca au fost si probleme precum transportul comun (asta se pare ca e un blestem ancestral al festivalurilor de la noi), altii aveau o problema cu paza (un tanar nu intelegea de ce nu poate folosi un tufis pe post de Toi Toi si trebuie sa stea la coada), preturile au fost prea mari pentru unii si sonorizarea prea proasta pentru altii. Nu-i nimic, intotdeauna e loc de mai bine, dar eu astept cu nerabdarea si alte initiative la fel de spalate si insorite precum Sumer Well.

La Summer Well nu a existat limita de varsta:

S-a zburat in sus si-n jos:

Birdwatching-ul a fost o activitate preferata de toata lumea (lebada neagra a atras toate privirile):

Pe scena s-a cantat:

Oamenii au dansat, aplaudat si delirat:

Plus ingredientele unei dupa amieze placute de august:

credit foto: Razvan Chirita

Undeva in anul 2002, cativa (mai multi) studenti determinati si satui pana-n gat de guvernarea defectuoasa a presedintelui sarb de atunci, Slobodan Milosevic, au pus de o forma de protest inedita: un festival. Au folosit ce aveau la indemana: fortareata Petrovaradin, veche de vreo 400 de ani dar intr-o stare excelenta, muzica si manifestarile pasnice, malurile Dunarii si plajele ei si multa hotarare. Dupa 11 ani rezultatul actiunii lor e mai mult decat impresionant. Cu ajutorul guvernului si al autoritatilor locale, organizatorii au reusit sa puna pe picioare unul dintre cele mai mari festivaluri din Europa. Iar asta-i usor de inteles daca te uiti la numarul de participanti (anul asta au fost vreo 200.000, aproape jumatate din populatia Novi Sad-ului), lineup si notorietate.

Ca sa ajungi la Exit, din Romania, ai doua variante: cu masina sau cu trenul. Daca alegi CFR-ul nostru de toate zilele, trebuie sa-ti cumperi un bilet la vagon de dormit (un fel de camera de hotel pe roti, cu priza in care-ti poti planta o sursa de muzica, intimitate asigurata de o usa care se incuie si prin care nu se vede nimic si bere calda si dubioasa, cumparata direct de la nas) sau la cuseta (cu 6 paturi, sanse 50% sa fie ocupate de ceva posesori de sconcsi care sa te anestezieze pana la destinatie). Ar mai fi si varianta cu loc normal, dar e foarte posibil sa ai nevoie de un chiropractician care sa-ti indrepte spatele inainte de coborare. Daca leganatul si mirosul trenului te indispun, atunci poti apela la masina din dotare. Drumul e destul de lung (in jur de 800 de kilometri, adica minim 10 ore), dar frumos. Cel putin partea cu Defileul Dunarii, atat pe partea noastra, cat si pe partea sarbeasca, este incredibila, aproape ca nu iti vine sa crezi ca tara noastra a fost dotata cu asa ceva.

O data ajunsi in Novi Sad e cazul sa va adapostiti care pe unde si-a luat cazare, in asteptarea Inceputului. Si aici exista cateva variante: cea mai ieftina si putin comoda este cortul (campingul are acces la plaja, apa, baruri), hoteluri (aici trebuie sa-ti faci cazare din timp, altfel iti vei da seama ca sarbii au mirosit profitul si incarca preturile cu minim 50% sau chiar 100%, mai ales pentru englezi) sau localnici care-si inchiriaza apartamentele pe perioada festivalului. Aici intra in discutie ospitalitatea locuitorilor. De exemplu, nu credeam ca iti poti face prieteni trecuti de 50 de ani, care sa-ti lase apartamentul lor pe mana, sa te ajute cu tot ce ai nevoie si sa se aseze la discutii despre prietenia frateasca a sarbilor si a romanilor, politica, inceputurile Exit-ului si cate si mai cate. Ar mai fi de mentionat si taximetristii, la fel de orientati spre profit ca si confratii nostri scuipatori de seminte, dar vorbitori de engleza, pasionati de fotbal dar si de Duran Duran sau alte muzici bune. Chiar si vanzatorul de pleskavita (varianta lor de fast food, mai bun ca shaorma de la noi) stia sa duca o conversatie in engleza si zambea si radea la fiecare pas. Asadar, nu va lasati inselati de aspectul de razboinici al sarbilor.

Dupa treburile administrative si vreo cateva ore de somn e timpul pentru distractie. Asta dupa ce stai vreo jumatate de ora la o coada imensa pentru a-ti transforma biletul in bratara, lucru organizatoric pe care nu l-am inteles si care era sa se lase cu o revolutie in toata regula. Vei realiza curand ca Petrovaradin e o fortareata in toata regula, aparata de niste cerberi imbracati in uniforme (jandarmi, badigarzi, securitate, voluntari) si ca orice greseala iti va fi sanctionata cu excluderea din cercul increderii si expulzarea din cetate. Asta cred ca au realizat si cei cativa tineri care plecau in catuse si cu capul in jos, dusi de la spate de cavalerii fluierului si al bastonului, vinovati de cine stie ce. Asta e punctul in care am inceput sa pun la indoiala ospitalitatea confratilor nostri sarbi. Inteleg ca e necesara o mana de fier pentru a tine in frau atatea zeci de mii de oameni, dar sa-si arate ipocrizia tipic est-europeana fata ei hidoasa si aici? Cum sa pretinzi unor oameni care vin sa se ascunda intre peretii vechi ai cetatii pentru patru zile de distractie si libertate sa nu faca aia si ailalta (atat timp cat nu il deranjeaza pe cel de langa el)?

Intrarea in cetate seamana cu un adevarat asalt. O hoarda de oameni care, privita de sus, seama probabil cu un sarpe imens, merge cu pas de zombie inainte si inapoi prin cetate, in cautarea unui nou concert sau scene. Primul lucru pe care trebuie sa-l faci, o data intrat, este sa-ti procuri banii necesari pentru mancare si bautura, adica tokens. Trocul nu este acceptat. Aici alta coada, la bautura alta coada. Ca veni vorba, meniul de alcoolizare contine: bere (Tuborg la pahar, fara gust, bule si aproape fara alcool), vin (cine bea asa ceva la un festival?), energizant si apa. Secretul este sa gasesti Sursele de alcool serios. Tot ce trebuie sa faci este sa urci pana in zona cafenelelor de pe zidul cetatii (unde poti sa ai si un moment romantic, daca vrei, cu Dunarea in fata si orasul luminat si clipocitor in departare) si sa identifici cele cateva baruri cu bere la cutie, whisky si vodka, absinth si alte chestii de dat pe gat. Asta e zona draguta si linistita (ca doar e ascunsa) a festivalului, in care poti sa petreci ceva quality time. Cu internetul e ceva mai greu (chiar daca exista si o scena dedicata atotputernicului Android), noroc cu htc-ul ChaCha care m-a ajutat sa vanez wireless si sa socializez virtual instant.

Scenele sunt multe, cele mai bune sunt ascunse, asa ca e bine sa te inarmezi cu o harta si un program al concertelor, inca de la inceput. Dupa care te pui pe explorat. Mai un foc de artificii care seamana cu un bombarmanent intarziat al americanilor (asta dupa ce ne-a picat in cap o tona de bucati de plastic si carton provenite din pocnitorile mai sus numite), mai un concert sau un stat pe iarba ca sa te odihnesti pret de cateva minute. Main Stage-ul e pus chiar la intrare, neincapator pentru concerte precum cel al lui Jamiroquai, la care lumea aproape ca s-a calcat in picioare pentru a-l vedea pe Jay Kay si palaria lui proaspat recuperata de la “baietii” din Romania. Insa, nu scena principala este cea mai impresionanta la Exit. Cu adevarat uimitoare este Dance Arena. Locul in care ai senzatia ca ai murit si ai ajuns in Raiul muzicii electronice. Un Rai cam aglomerat, ce-i drept, sufocant la unele evenimente, dar unic. In groapa imensa, inchisa ermetic cu pereti de piatra, se aduna la un loc cam 20.000 de oameni la fiecare nume sonor care urca la pupitru. Sunetul e demential. Cel mai bun din cate am auzit pana acum. Chiar daca muzica bubuie la maxim, te poti auzi cu persoana de langa tine fara sa-i scuipi un ureche si sa gesticulezi ca un nebun. Si, chiar daca Dance Arena se umple la fiecare headliner de o mare miscatoare de ochi rosii, pupile dilatate, bratari fosforescente, masti, dansatori pe picioroange, maini si picioare care se agita frenetic, zambete neretinute, trupuri lipite strans unul de altul, caldura sufocanta si alte lucruri scapate de la menajeria distractiei, acesta este locul in care poti trai adevarata Experienta Exit.

Doar englezii, acesti veterani incontestabili ai distractiei, pot supravietui unei petreceri tinute non stop la aceasta intensitate. Noi, restul, avem nevoie si de ceva scene mai retrase, unde sa se poata respira. Aici ar fi de spus ca la Exit e mult praf. Tragi atat de mult praf pe nas incat, cateva zile dupa, te sperii de fiecare tuse a ta, ganditu-te ca poate te-ai procopsit cu vreo boala de care nu mai scapi. De aceea e bine sa te retragi din cand in cand la scene precum Elektrana (amplasata in cel mai inalt punct al cetatii, cu ceva iarba pe jos, o zona de chill langa, rasaritul vizibil la orizont si muzica electronica pana la ultimele acorduri ale cocosilor) sau Happy Novi Sad (chiar langa Dance Arena, dar intr-un fel de tunel prin care intri intr-un fel de alta dimensiune). Mai poti fugi la scena reggae unde te poti relaxa alaturi de ceva jamaicani veritabili, cu dread-uri care ascund cine stie ce specie necunoscuta de insecte, dar poate si ceva cu care sa mearga muzica lor sau poti da o raita pe la Fusion Stage, loc in care se produc tot felul de trupe de la care poti avea surprize placute. Mai sunt si corturi cu proiectii 3D, scena rock, scena latino si tot felul de alte locuri in care-ti poti desfasura nebunia. Tot ce trebuie sa faci este sa te plimbi cu harta in mana si sa nu te lasi intimidat de furnicarul de oameni care urla, canta si se misca precum un perete viu care, uneori, ameninta sa te striveasca.

Exit este intens, inseamna efort fizic (urca dealul, coboara dealul, impinge, da din coate, degete strivite, cozi la bautura, cozi la mancare, dansat, urlat, cantat), dar si senzatii puternice. Am ajuns in Rai cu Underworld, un concert plin de caldura si lumina, o experienta in sine, am coborat in Iad cu Steven Aoki (cea mai agresiva si degeaba muzica electronica ascultata pana acum), am experimentat fericirea vecina cu depresia si melancolia la Portishead, cel mai frumos concert de pana acum, am descoperit talente noi (precum Yeah Left, un tanar DJ din Novi Sad), dar ne-am bucurat de cele vechi (ca anticul Alexander Robotnick), ne-am inghesuit la show-ul lui Jamiroquai sau am urlat alaturi de Ingerul Depravarii Nick Cave si Grinderman.

Cele patru zile sunt prea putine pentru a ajunge la toate concertele sau seturile la care vrei. Picioarele rezista si ele cat pot si realizezi ca ar fi tare ca un astfel de festival sa aiba un program de genul “o zi da, una nu”. Sau sa ai o conditie fizica de atlet olimpic si sa nu obosesti niciodata. Oricum ar fi, pentru patru zile esti complet deconectat de la realitate. Singurele ganduri care-ti strabat mintea, sunt: Supravietuire si Distractie. La final, pleci plin de praf pe haine, in plamani si in ochi, cu mintea inca zumzaind si zbarnaind, obosit de parca ai terminat un triatlon, ars de soare, confuz, dar cu zambetul pe buze si fredonezi la nesfarsit: Where is my mind?

Am lasat weekendul asta rockul de la Rock the City pentru altadata (pe Prodigy i-am mai vazut, iar restul, in afara de Hatebreed nu prea erau de interes pentru mine) si pe Jamiroquay pentru Exit, ca sa vedem care e treaba la Bestfest Summer Camp. Adica, in Pipera Tunari. Un loc atat de indepartat de Bucuresti incat sa fie nevoie sa mergi cu masina proprie (deci minim un om care sa se sacrifice si sa nu consume bauturi alcoolice) sau cu taxiul (vreo 50 RON, am inteles de la altii) sau cu autobuzul si microbuzul (varianta gratuita pusa la dispozitie de organizatori, despre care nu stim decat ca au fost cam scumpe la vedere), dar destul de aproape incat sa ajungi destul de repede si sa dormi acasa, in confortul propriului pat. Ceea ce a fost bine.

Vineri am ajuns la locul cu pricina destul de tarziu, noaptea. Am nimerit relativ usor, noroc cu indicatiile pretioase ale unui prieten si cu filtrele de politie aka puncte de reper. Altfel, bannerele agatate de stalpi, pe post de indicatoare, erau invizibile in intuneric. Drumul amintea cumva de Vama Veche sau de Delta, asa ca s-a instalat rapid starea de spirit necesara unui asemenea eveniment. Am parcat intr-un fel de lan plin de balarii, dupa ce am fentat cu pricepere cateva santuri in care un sofer mai putin norocos isi lasase spoilerul si am intrat in Summer Camp. Asta dupa ce ne-am minunat la tunurile indreptate amenintator spre camp (oare organizatorii au vrut sa ilustreze plastic denumirea localitatii “Tunari”?) si la balciul instalat strategic la intrare (ne-am promis sa incercam roata dupa ce bem minim 10 beri, lucru care din fericire nu s-a mai intamplat).

Cum pe scena deja incepuse sa se auda vocea incredibila a lui Skin, am lasat recunoasterea locului pentru mai tarziu si am fugit la scena mare. Nu o sa va plictisesc cu detalii prea multe legate de concerte. Pe scurt, Skunk Anansie au “rupt scena in doua” cu Skin care a sarit, urlat, dansat si, nu in ultimul rand, cantat, despre revolutii (spre deliciul publicului, pentru ca revolutiile sunt acum pe trend). Roger Sanchez m-a plictisit rau, cu muzica lui care amintea de vreo discoteca de la Mamaia ’94  pierduta prin umbra amintirilor (lucru bun, pentru ca am fugit la Leizaboy, mult mai tare ca “DJ-ul de renume mondial). Asian Dub Foundation au fost tari, chiar daca au imbatranit destul de mult si, spre incantarea mea maxima, au cantat Fortress Europe, melodie care mi-a adus aminte de copilarie. Lamb au fost si ei la inaltime, chiar daca Lou Rhodes se lupta cu o mega durere in gat. Astea au fost concertele care mi-au placut, la cele doua scene principale. De restul nu vorbim, pentru ca gusturile (cica) nu se discuta.

Dar felul in care artistii s-au reprodus pe scena nu reprezinta meritul organizatorilor sau al oricui altcuiva in afara de talentul propriu. Sa revenim la ceea ce se putea face mai bine sau mai rau. Mie unul, Bestfest-ul mi s-a parut, in mare, organizat brici. Nu se statea la coada la baruri, la toalete, poate putin la mancare, nici la intrare sau la parcare. Iar asta ne place, place, place. Spatiile au fost bine delimitate, lacul aproape, baruri multe. Ceea ce a fost foarte prost gandit mi-a parut a fi asezarea scenelor. Nu am inteles de ce, daca exista un camp atat de mare, scenele au fost atat de apropiate una de alta. Atunci cand pe scena mare se canta, nu se mai auzea nimic la scenele mici. Exceptie facea doar scena Elephant vs. Goblin. De departe, cel mai greu moment, pentru un non-fan al unei voci mai enervante ca scartaitul cretei pe tabla, a fost concertul lui Mika, moment unic in care vocea respectivului era mixata, pe rand, cu breakbeat, ceva chill, reggae, hip hop sau orice altceva se mai asculta la scenele mici.

Duminica, am testat Bestfestul si ziua. Ne-am amuzat putin la probele de sunet ale unor tineri promitatori care ne-au adus aminte de copilarie si am facut un tur al distractiilor puse la dispozitie de organizatori: laser tag arena, terenuri de baschet, perete de catarat, cateva tarabe cu lucruri de vandut. Draguta initiativa, pacat ca vremea a cam tinut oamenii departe de astfel de activitati.

As zice ca Bestfest 2011 a fost un pas inainte de la ce am vazut in anii trecuti (initiativa de a da betoanele pe iarba si aer relativ curat e de laudat), mai e loc de mai bine, mai ales in lineup, dar oricum, festivalul din Pipera Tunari, pare castigatorul de weekend.

PS: pentru ca, din motive mai mult sau mai putin discutabile, nu s-au acordat prea multe acreditari foto, am folosit pozele de pe pagina de Facebook a B’estfest.

Credit foto: Eduard Breaban

Desperados a dat aseară startul oficial al petrecerilor neconvenționale cu prima sa petrecere în Fabrica Automatica din București. Peste 3000 de oameni s-au dezlănțuit pe Șuie Paparude, Les Elephants Bizarres și Sistem, au dansat pe melodia Desperados, iar la Capela Desperados s-au oficiat peste 300 de căsătorii.

Petrecerea reprezintă lansarea oficială a brandului pe piața din România și, în același timp, marchează startul petrecerilor Desperados care vor avea loc în orașele din toată țara.

Petrecerile Desperados continuă în celelalte orașe din țară pe toata durata anului, urmăriți www.desperadosparty.ro, contul de Facebook al Desperados România si contul de Flickr cu cele mai recente poze de la petreceri.