Chiar daca la televizor se vorbeste numai despre “apocalipsa alba” (desi dragii de stiristi uita ca iarna, de obicei, vine cu zapada, viscol, ambuteiaje, zboruri anulate si asa mai departe), zapada picata din cer in ultimele saptamani au facut ca acesta sa fie unul dintre cele mai bune sezoane de ski din ultimii ani.

Dupa ce am descoperit cu entuziasm noul look al Poianei Brasov, despre care puteti citi mai multe aici, e timpul sa va recomandam un alt loc care ne-a cazut cu tronc, tot pe Valea Prahovei (ca deh, weekendul e scurt si distantele pana la alti munti, lungi): noua partie din Sinaia.

Noua partie deschisa in Sinaia este prelungirea naturala a Drumului de Vara, cel care coboara de la 2000 pana la 1400 si care, pe vremea parintilor nostri, te ducea din varful muntelui, pana jos, in statiune. Mai intai, lucrurile bune: doi kilometri si 400 de metri de partie (de dificultate medie) dotata cu tunuri de zapada performante, curbe si coborisuri rapide, telegondola si parcare la botul calului.

Telegondola (aflata ceva mai sus de Taverna Sarbului, pe drumul spre 1400, cu marcaje roz) ajunge la destinatie cam in 5 minute, iar cartelele costa intre 60 RON (24 de puncte) si 565 RON (300 de puncte). O urcare anuleaza 6 puncte, iar un ski pass pe toata ziua costa 120 RON. Asadar, preturi decente pentru Romania. In mod evident, cel mai nimerit ar fi sa urci pana sus de tot, la Cota 2000 si sa cobori pe Drumul de Vara si apoi pe Partia Noua, pana-n Sinaia. Insa, lucrurile nu stau asa de bine in teren. Asta din cauza neintelegerii dintre cei doi “proprietari” ai muntelui, care nu au gasit o cale comuna de a imparti banii. Iar asta se traduce intr-un sistem de transport de cablu pentru care iti trebuie o serie de cartele diferite. Adica, iti cumperi o cartela pentru telegondola (si telescaunul din Valea Soarelui, daca ai chef de ski la Cota 2000) si cu totul alta cartela pentru telecabina, telescaunul din Valea Dorului si cel de la cota 1400 la 2000. Incearca sa-i explici asta unui turist strain!

Oricum, daca treci peste acest “romanism”, Sinaia ramane o destinatie numai buna pentru o zi rapida de ski. Asta daca reusesti sa fentezi traficul infernal de pe DN1 si gasesti un loc in parcarea destul de mica a telegondolei (de retinut este ca in Sinaia se blocheaza roti la greu, deci ar fi bine sa respectati indicatoarele de parcare). Pe scurt, Partia Noua din Sinaia mi-a dat senzatia de simulator de snowboard pe consola, cu viraje stranse, traseu printr-o bucata superba de padure (prin care nu m-ar mira sa vad ursul alunecand in paralel cu mine), zapada buna (tunurile pot interveni si ele la nevoie) si transport rapid pe cablu, in conditii bune.

De la americani vine vorba asta cu “if you’re going to do something, do it right”. Destul de tocita, dar in cazul meu s-a potrivit foarte bine si, as spune ca o adaptare: daca tot vei sa vezi dincolo de Europa, uita-te mai departe de “exoticul” si la moda Tenerife si alege ceva cu adevarat wow!  Pentru mine Brazilia a fost dragoste la prima vedere si prima auzire, de  cand am auzit prima oara limba portugheza si am vazut imaginea emblematica a Rio-ului, statuia lui Isus  privind deasupra oceanului.

Bun, vreau sa vad pentru prima oara o tara exotica, hai incepem cu partea plictisitoare a povestii, planificarea:

Ce iti trebuie neaparat? Pasaport, bani si si vaccinuri.  Sansele sa nimeresti fix o epidemie sau un tantar rautacios sunt foarte mici, dar de ce sa risti? Vaccinul: de baza este cel impotriva febrei galbene, plus pastile impotriva malariei, in special daca mergeti in zona Amazon.  Se pot face la Matei Bals, Victor Babes, Centrul Medical Unirea si Medicover. Medicii o sa va spuna ca nu prea sunt efecte secundare. Eu una tin sa ii contrazic, si din experienta mea, si a altora, dar ce mai conteaza ceva  zile cu greata sau oboseala cand te asteapta marea Brazilie.

Cand? Brazilia are o suprafata comparabila cu a  Europei, asa ca temperaturile variaza de la o regiune la alta. Nu o sa fie cazul de diferente ca intre Spania si Suedia, vorbim totusi de o tara tropicala, dar 10 grade in plus/minus pot face diferenta intre a sta la plaja pe Copacabana sau a pune un hanorac cand iesi la plimbare.

Eu am plecat convinsa fiind ca daca e tara tropicala ma asteapta 40 de grade, doar ca am aflat pe pielea mea ca la inceputul lui noiembrie in Rio sunt in jur de 20-25 grade maxim ziua,  iar in São Paolo aproximativ 20 de grade.  Asa ca mare atentie cand cumparati biletele de avion.  Anotimpurile sunt invers decat in emisfera nordica iar vara (din decembrie pana in martie) e o perioada buna pentru sudul tarii  pentru ca aici in timpul iernii se poate  intampla  chiar sa ninga.

Orasele de coasta din sud (Rio de Janeiro si Salvador) au  vreme calda tot timpul anului, dar si aici e indicata aceeasi perioada.  Coasta de nord-est merita vizitata vara, in sezonul uscat (mai-noiembrie), cand temperaturile ridicate sunt temperate de briza. Amazonul se poate vedea in orice perioada dar din ianuarie pana in iunie ploile  abundente  ridica nivelul apei cu 2 metri si face ca mult mai multe zone sa fie navigabile si deci vizitabile.

Cu ce ajung acolo? Pai… cu ce altceva decat cu avionul? Ochii atintiti pe newsletterele companiilor, oferte apar si cu 700 de euro poti gasi bilet Bucuresti-Rio de Janeiro sau São Paolo, cu escala intr-un hub din Europa. Eu am zburat cu AlItalia, biletul luat din iunie pentru noiembrie, conditii bune pentru un zbor de 12 ore Roma-Rio.

O data ajuns in Brazilia, in afara cazului in care vrei sa ramai doar in apropierea Rio sau ai mult timp pentru a calatori cu autocarul, o sa ai nevoie de avion si din pacate nu este ieftin.  Exista doar 2 companii locale, TAM Airlines si GOL iar lipsa concurentei face ca un zbor de 1 ora, neluat din timp, sa sara de 200 de euro.

O optiune pentru straini este TAM AirPass: cu 400 de euro se pot alege 3 sau 4 zboruri interne (depinde de lungimea rutelor) dar marele avantaj e ca se pot schimba datele de zbor cu 24 ore inaintea zborului efectiv, free of charge. Daca te hotarasti pentru un astfel de AirPass trebuie sunat la companie si rezervat, site-ul celor de la TAM pentru mine a ramas un mister (o sa ti se ceara si verifice detaliile zborului extern pentru a se asigura ca esti in vacanta).

Cat ma costa?  Cat vrei tu sa te coste,  in functie de cat de multe vrei sa vezi, standarde, etc, dar asteapta-te  la preturi de Europa . Ce e scump in Brazilia: avionul intern ne-luat din timp, cazarea in orasele mari, mancarea si bautura in zonele foarte turistice, taxi-ul, orice fel de excursie organizata de localnici. Ce nu e scump: transportul in oras (un bilet de autobuz sau metrou este 1 Euro iar tot ce tine de transportul public este foarte civilizat si organizat), mancarea si bautura in terasele/restaurantele mai putin turistice.

Ca sa nu dai pe cazare jumatate din bugetul calatoriei evita hotelurile si si orienteaza-te  spre apartamente de inchiriat. In Rio in special, hotelurile sunt un dezastru. Pe mine m-a incercat o senzatie de déjà-vu cand pentru conditii de 2 stele am platit ca pentru 4+. Aceleasi hoteluri cu aer comunist si mobila din anii 60 dar preturi ireale ca in super-statiunea Mamaia.  Un apartament inchiriat intr-o zona foarte  buna ar trebui sa coste pana in 80-100 Euro pe noapte, chiar si mai putin in functie de perioada.

Ce aleg sa vad? Aici depinde:  Daca te-a lovit norocul sa iti  poti lua 3 luni de vacanta plus o mica mostenire, poti sa bati tara in lung si in lat. Daca “21 de zile pe an” si “ziua de salariu” iti suna familiar, iei harta in mana si alegi: sud, est sau nord.  Asa cum n-o sa vizitezi Atena si Stockholm-ul in aceeasi  vacanta, asa n-o sa apuci sa vezi si sudul si nordul Braziliei.

Pe scurt, in sud ai zona cea mai bogata si mai cosmopolita a Braziliei, cu orasele Rio de Janeiro, São Paulo, o multime de insule/orasele la ocean in apropiere (Ilha Grande, Buzios, Trinidade, etc.) si Iguazu Falls.

Mergand inspre est pe coasta poti alege zonele Salvador sau Recife, cu orasul Salvador da Bahia considerat centrul cultural al Braziliei, si o multime de insule la fel de frumoase ca cele din sud dar nu atat de dezvoltate turistic (Itaparica, Morro de Sao Paolo si altele).

Nordul tarii este cea mai săracă regiune a Braziliei ceea ce inseamna plaje la fel de frumoase, preturi mai mici  dar infrastructura turistica nu foarte bine pusa la punct. In nord se afla si Fernando de Noronha, un arhipelag de 21 de insule inclus în Patrimoniul UNESCO  unde o sa te simti ca intr-o vizita  vizita prelungita intr-un muzeu exclusivist in aer liber (doar un grup de 240 de oameni este primit, pe rand, in arhipelag).  Este o zona spectaculoasa, poate cea mai frumoasa zona a Braziliei, preturile din pacate raman prohibitive.

Dupa un indelung research pe LonelyPlanet si Tripadvisor, plus ceva exceluri cu estimari de cheltuieli si posibilitati de zboruri, eu am ales  Rio de Janeiro, São Paolo si Amazon,  dar despre ele in episodul urmator.

Daca, in general, pistele de decolare ale avioanelor sunt tinute sub control strict, singurele masini care au voie sa circule pe acolo fiind cele ale serviciilor speciale ale aeroporturilor, in Gibraltar lucrurile stau putin diferit.

Asa cum puteti vedea in imaginile de mai jos (din pacate nu am ajuns pe acolo pentru a testa personal minunea), avionul se bate pentru prioritate, in intersectie, cu autoturismele normale, din traficul obisnuit. Nu stim daca si acolo marimea vehiculului cu care te deplasezi conteaza la fel de mult ca si la noi, atunci cand vine vorba despre prioritate.

sursa foto: book of joe

www.pierde-iarna.ro

Duminica, in sfarsit, am ajuns in Poiana Brasov. Sincer eram oarecum sceptic cu privire la modernizarile de care se vorbea prin mass-media. Am pornit dimineata la drum fara sa am habar de ce o sa urmeze. Prima surpriza a fost drumul Paraul Rece-Rasnov-Poiana Brasov. Drumul, care in trecut arata ca dupa un bombardament, acum era asfaltat si curatat. Am ajuns in Poiana si ne-am confruntat cu marea problema: locurile de parcare. Din pacate la acest capitol nu s-au facut modificari…aceleasi parcari insuficiente. Ajunsi la gondola il gasim pe domnul Copos urland ca un disperat si indemnand lumea sa mearga pe partia Lupui ca e foarte bine acolo, foarte multa zapada, foarte foarte foarte…

Nu am ascultat sfatul domnului Copos, iar prima coborare am facut-o pe Sulinar. Zapada multa ca-n vremurile bune insa nebatuta si…pe stanga un imens lac de acumulare, iar pe dreapta lancii de zapada (din pacate oprite). Dupa parerea mea, poate ca ma insel, Sulinarul a fost nivelat si parca au disparut galmele din Canal. In partea de final a aparut o legatura cu partia Bradul si implicit cu telecabina mare.

O alta surpriza placuta este Drumul Rosu care a fost latit semnificativ si incepe sa arate cu o partie adevarata. Cele mai mari modificari s-au facut insa pe Lupului carea fost latita (cel putin asa cred) si au aparut niste legaturi cu Ruia. Ciresele de pe tort sunt cele doua telescaune noi care deservesc partia Lupului, iar in statia de sus a telescaunului s-a facut o “trecere” spre gondola.

In concluzie, Poiana Brasov incepe sa semene cu o statiune montana. Totusi mai este mult de lucrat deoarece partiile inca nu sunt marcate cum trebuie, pliantele cu harta statiunii sunt inexistente, iar gardurile de protectie, desi au inceput sa apara, nu acopera toate zonele periculoase. Preturile sunt decente pentru ce ofera Poiana acum si speram ca astfel vor face o concurenta serioasa nesimtitilor de pe Valea Prahovei (vezi Busteni unde skipassul pe o zi este 60 euro!!!!!!!!!). Pretul abonamentului pentru o zi de skiat este de 125 lei dar se poate skia si cu cartele de 2 sau 4 ore precum si pe baza de puncte. Probabil ca pana la anul toate aceste aspecte vor fi rezolvate si pe langa celelalte partii promise vom vedea imbunatatiri si la partea de “fineturi”.

Pana la anul Poiana Brasov primeste nota 8 cu sansa ca in toamna sa-si mareasca nota!

Sa fie zapada!

Bruxelles este prin excelenta un melanj de clasic si modern. In acelasi oras exista Parlamentul European si cladirile lui serioase, Palais Royale, blocurile vechi construite cu zeci sau sute de ani in urma, dar si locuri care te plaseaza direct in acest secol: instalatii artistice, hoteluri butique ultra-moderne si constructii care poarta amprenta celor mai cunoscuti designeri ai momentului.

Din ultima categorie face parte si Pantone Hotel, unul dintre cele mai hip locuri in care te poti caza atunci cand te afli in Bruxelles. Numele este primul indiciu legat de ce vei gasi acolo: o experienta senzoriala prin intreaga paleta de culori. Cladirea, camerele, holul si receptia, baile (incluzand hartia igienica, prosoapele, sapunul si gelul de dus) sunt toate colorate diferit, purtand unul dintre codurile Pantone.

Designul hotelului le apartine lui Michel Penneman si Olivier Hannaert, cei doi gandind hotelul ca pe un sevalet alb pe care culorile apar natural si neasteptat, precum intr-o gigantica opera de arta. Experienta incepe din holul hotelului, amenajat ca un adevarat concept store.

Insa, lucrurile devin cu adevarat colorate atunci cand te indrepti spre camere:

Totul culmineaza cu terasa si privelistea aferenta:

De la Pantone Hotel pana in centru drumul nu dureaza mai mult de 15 minute de mers pe jos pe stradutele sinuoase dar frumoase ale orasului (daca sunteti prima data in Bruxelles apelati cu incredere la personalul hotelului – va veti alege cu o harta pe care drumul este marcat cu grija, cu trecere prin toate punctele de interes ale orasului, inclusiv galerii de arta, cinematografe, cluburi de toate felurile, baruri, instalatii artistice, etc).

O camera costa in jur de 70 de euro pe noapte, fara mic dejun.

Pentru mai multe informatii, preturi si alte detalii vizitati siteul hotelului, aici.

Cum initiativele romanesti de promovare a propriei tari se rezuma la aruncat kilograme de bani pe geam (adica logouri care costa sute de mii de euro in loc de sute de mii de lei vechi sau spoturi platite cu aceeasi mana larga), dar un vechi dicton spune ca “avem o tara frumoasa, dar pacat ca-i locuita”, initiativa unor straini precum Printul Charles al Marii Britanii si Travel Channel de a arata lumii intregi Romania frumoasa e mai mult decat laudabila.

Documentarul Wild Carpathia poate fi urmarit in intregime mai jos. Merita vazut mai ales de noi, cei care traim aici si incepem sa ne saturam de mizerie, mojicie si alte semnificatii ale traiului in Romania anului 2011. Macar asa stim pentru ce ramanem:

Cateodata, locurile care merita sunt chiar sub nasul nostru. De fapt, cu cat ceva e mai la indemana, cu atat parca e mai usor sa nu-l iei in seama. De exemplu, Moara lui Assan, un monument urban marcant al Bucurestiului, construit in 1853 si aproape daramat in 2011.

Constructia se afla in zona Obor-Lizeanu, cea mai vizibila parte a ei fiind silozul, pe care-l poti vedea cu coada ochiului cand mergi de la Stefan cel Mare spre Piata Victoriei. Moara lui Assan este o dovada aproape vie, dar plina de carii, ca Bucurestiul secolului XIX nu era chiar vestul salbatic, ci se putea lauda cel putin cu fabrici ultra-performante la acea vreme (prima moara cu aburi din capitala, capabila sa macine 7 vagoane de grau in 24 de ore).

Istoria Morii lui Assan, la fel ca majoritatea monumentelor bucurestene valoroase, incepe cu foarte multi ani in urma, dar se termina in negura rosie a comunismului, fiind nationalizata in 1948 si “data poporului”. Distrugerile au inceput in aftermath-ul epocii de aur, lapte si miere, adica dupa ’90, cand locuitorii liberi si democrati ai capitalei au inceput sa fure sistematic tot ce au putut, de la caramizi la utilaje pe care sa le vanda la fiare vechi. Si, in buna traditie a destinului celor care au pus umarul la dezvoltarea durabila a tarii noastre, nici macar cavoul familiei Assan nu a scapat furiei “cautatorilor de aur” fiind devastat cu mai multe ocazii.

Astazi, Moara lui Assan a devenit adapost pentru oamenii strazii, cei care se ocupa cu incendierea sistematica a locului si spatiu de joaca pentru diversi artisti dotati cu spray-uri. Autoritatile nu sunt interesate in prezervarea unui loc care ar putea atrage turisti intr-un oras care se lauda cu aceeasi poezie repetata obsesiv oricarui strain ajuns in Bucuresti: casa Poporului, Centrul Vechi, Casa Poporului. Probabil ca in cativa ani, locul impresionantei constructii din caramida rosie va fi luat de un mastodont de sticla si aluminiu, facut dupa chipul si asemanarea vreunui consilier destoinic. Asa ca, puneti mana pe aparatele de fotografiat si vizitati Moara lui Assan cat mai rezista vitregiei vremurilor noastre.

Fotografii de pe orasul.ro

Daca toata mancarea si aglomeratia te obosesc si simti nevoia sa iei o pauza, poti incerca fie parcul Guell, fie o zi petrecuta la Montjuic. Primul a fost construit de neobositul Gaudi pentru contele Eusebio Guell, ca proiect rezidential (esuat pana la urma). E locul in care te simti cel mai mult ca intr-un episod de desene animate psihedelice, iar daca hoardele de turisti porniti ca niste zombie in cautare de cadre perfecte cu orice piatra din parc ar inceta ca prin minune sa patruleze macar pentru o ora, Parcul Guell s-ar putea deschide ca un veritabil rabbit hole ca sa te duca intr-o calatorie nebuna prin mintea lui Gaudi. Aici se gaseste si casa lui, loc care poate fi vizitat ( si care merita efortul suplimentar), macar pentru privilegiul de a-i vedea WC-ul marelui arhitect, daca nu mobila cu forme incredibile si camerele decorate dupa gustul lui.

Revenind la calatoria prin Wonderland-ul latin, un punct de neratat pe harta oricarui turist pus pe vizitat este si muzeul Dalli din Figueres (orasul de bastina al artistului). Figueres este un orasel adormit si ars de soare aflat la vreo 150 de kilometri distanta de Barcelona, aproape de granita cu Franta. Se ajunge usor cu trenul (vreo 20 Euro biletul dus-intors, de la statia de pe Paseig de Gracia), in aproximativ 2 ore de mers prin Catalunya, ocazie numai buna si pentru putin agroturism cu iz  spaniol.

De la gara si pana la muzeu (cel mai mare obiect suprarealist din lume) drumul e marcat de indicatoare. Asta e important pentru ca temperatura parca e cu cateva grade mai ridicata decat la Barcelona. Orasul e dominat exclusiv de restaurante-teapa de turisti (cel putin noi nu am putut da peste niciun loc in care sandwich-ul cu pui si cartofii prajiti sau paella semi-preparata sa nu populeze mai tot meniul). Dar ce mai conteaza mancarea, atunci cand te poti hrani spiritual cu ce a iesit din mintea (prajita bine, probabil) a marelui Dalli?

Muzeul e de fapt un fost teatru in care tanarul Dalli isi expunea primele lucrari. Teatrul a fost bombardat in timpul Razboiului Civil Spaniol si a ramas intr-o stare precara pana in 1960. Dalli si primarul de atunci din Figueres au hotarat sa-l reconstruiasca si sa-l transforme intr-un muzeu omagiu pentru cel dintai fiu al orasului, artistul cu mustati rasucite. Aici se gaseste cea mai mare colectie din lume care contine tablouri, instalatii mecanice, sculpturi si cam orice altceva a iesit din mana lui Dalli:

Locul era suprasaturat cu turisti rusi, debarcati din cateva autocare venite toate deodata. Conationalii lui Putin fotografiau totul cu atat de mult entuziasm si cu atat de multe instantanee incat nu puteai sa nu te intrebi daca nu documenteaza totul pentru ceva vagoane pe care vor sa le trimita in viitor ca sa care totul in Mama Rusia. Pentru diversitate, in sanctuarul lui Dalli se invartea si un grup de nemti care incerca sa acopere la nivel de decibeli grupurile de rusi. Un fel de Ribentropp – Molotov pe teren suprarealist. Ceva ce probabil Dalli ar fi reusit sa transforme intr-o instalatie artistica.

La intoarcerea in Barcelona se intamplau cam aceleasi lucruri: siesta generala, atmosfera de vacanta chiar si luni dimineata cand lumea pleaca la munca (nu inainte de o pauza bine meritata la terasa pentru o tortilla si o cafea), baieti si fete pe longboarduri si biciclete (au un sistem de bike sharing foarte okay, asemanator celui din Paris), politisti cu caini peste tot (extrem de ineficienti daca judeci dupa numarul dealerilor de ocazie care te trag de maneca sa-ti vanda de la hashish la ciuperci, imprastiati strategic pe La Rambla, in port si cam in orice zona turistica), turisti rusi si altii, restaurante cu mirosuri de mare chiar daca sunt in centru, graffiti-uri perfect integrate in cel mai colorat si mai bine pus la punct peisaj urban din cate am vazut pana acum si lista poate continua.

Lucrul pe care-l realizezi cel mai bine despre Barcelona, dupa cateva zile petrecute acolo, este ca orasul e mult prea mare si are prea multe de oferit chiar si pentru o luna sau un an. Asa ca, cel mai bine e sa iei o piatra in gura si sa arunci cate o moneda in fiecare fantana pe care o intalnesti in cale si sa speri ca o sa te intorci cat mai curand.

Cum am simtit ca in Romania vara isi spune incet adio si zilele incep sa fie impanate cu ceva frig, Barcelona a avansat rapid in topul destinatiilor perfecte pentru luna septembrie.

Ce-i drept, biletele de avion le-am luat in avans, cu saptamani bune inaintea calatoriei, dar chiar si asa Spania s-a dovedit a fi o destinatie destul de scumpa pentru aceasta perioada a anului. Asa cum ne-am dat curand seama (dupa ce am pus cap la cap costurile de cazare si transport) cam asta e high season-ul in bucata asta caliente de Europa. Lucrul face sens, daca stai sa te gandesti ca luna lui Cuptor  chiar vine  in Spania cu temperaturi care te pot transforma intr-o paella ambulanta, bine coapta si condimentata. Si cum Gaudi nu a muncit degeaba la proiectarea unui oras care merita batut mai mult cu piciorul, in cautare de comori turistice, mai ceva ca un conquistador care a luat urma unui tezaur incas, Barcelona e de vazut atunci cand aerul e cat de cat respirabil.

Marturisesc ca asteptarile mele legate de inima Catalunyei au fost complet diferite fata de ceea ce am gasit la fata locului. In primul rand, ma asteptam sa gasesc haos pe strazi, mai ales in trafic. Ceva similar experientei asiatice (sau celei romanesti, ca ceva sange latin cica avem si noi). Insa, drumul cu autobuzul, de la aeroport si pana-n centru, a fost primul semn ca s-ar putea sa ma insel. Nu doar ca oamenii respecta regulile de circulatie, semafoarele sunt sincronizate si biciclistii nu circula intr-un Carmageddon permanent, ci insasi masinile, omniprezente pe orice metru patrat de asfalt de la noi, in Barcelona sunt surprinzator de putine. Asta pentru ca, bineinteles, orasul este dotat cu un sistem de transport in comun de invidiat.

Nebunia pe care am prevazut-o te loveste ca un zid compact de oameni, culori, mirosuri si galagie fix in Placa Catalunya. Nu e lucru tocmai usor sa cauti fix gura de metrou care-ti este de trebuinta printre zecile de mii de oameni care cara sacose de la Zara, vand maruntisuri, se plimba fara scop precis, canta, vorbesc si asa mai departe intr-un dute-vino permanent. Cu greu puteam sa potrivesc imaginile cu demonstrantii pasnici batuti fara mila de politia spaniola, vazute cu cateva luni inainte pe youtube, cu amalgamul superb de oameni care fac din Placa Catalunya un organism viu.

Prima calatorie cu metroul barcelonez mi-a adus o informatie confirmata cu tarie zilele urmatoare: trenurile lor ajung in statie cu precizie de ceas elvetian, mai ceva ca-n Austria sau Germania. Partea proasta este ca asteptatul in statie seamana cu o sesiune hardcore de sauna finlandeza imbracat cu echipamentul de ski in timp ce faci genoflexiuni. Daca mai pui la socoteala si mersul interminabil de la o statie la alta, prin maruntaiele fierbinti ale Barcelonei, calatoria cu metroul devine o experienta in sine, chiar si luminita de la capatul tunelului licarind cateodata prea departe (de aceea ar fi bine sa va inarmati cu apa rece de la suprafata – la metrou costa 1 euro sticla).

Asa cum spuneam si mai devreme, cazarea in Barcelona nu e tocmai ieftina. Ai trei variante. Fie apelezi la un hostel, in cazul caruia locatia e excelenta, fix in buricul targului, conditii bune (cel putin asa parea de afara), baie la comun si pret in jurul a 40-50 Euro pe noapte pe camera, fie rezervi o camera de hotel mediu ca pret si conditii (fara mic dejun, locatie buna, curat si civilizat daca-l alegi cu atentie), cam 90-100 Euro pe noapte sau, daca te tine buzunarul, o camera pe cosmopolitul bulevard Paseig de Gracia (pe aici se vehiculeaza nume ca Mandarin Oriental, Hilton si altele asemenea, deci limita e cerul sau balanta cartii de credit). Alegerea noastra a fost numai buna,  un hotel pe nume Silken St. Gervais cu camere curate si mari, acces wi-fi gratuit si personal semi vorbitor de engleza.

In Barcelona poti sa stai si o luna si tot ai ceva nou de vazut in fiecare zi. De la spectacolul strazii pana la nebunia arhitectonica Modernista, cladiri clasice si statui impunatoare, perfecte pentru fotografiat pentru albumul de familie, castele, restaurante de toate felurile, baruri si cluburi, parcuri si orice altceva mai are savuros o aglomerare urbana care se respecta. Singura cale de a cuceri challenge-ul turistic barcelonez este sa iei lucrurile incet. Ceva in genul turism de siesta.

Gaudi este cu siguranta omul cu planul, cel care a facut ca Barcelona sa devina dintr-un modest oras dotat mai degraba cu pescari si cladiri modeste, una dintre cele mai hip destinatii pentru generatii intregi de straini din toata lumea. Tocmai de-asta tot ce-a iesit din mana Arhitectului reprezinta un bun punct de plecare. Si ce-i mare, colorat, cunoscut de toate lumea, dar si neterminat? Sagrada Familia, aceasta catedrala care seamana cu mai multe lucruri deodata, ba cu o imensa biserica din spatiu sau o padure de beton sau un castel de nisip ridicat de un copil genial (dar ciudat, posibil venit de pe alta planeta) sau cu un imens spatiu neconventional in care sunt expuse instalatii de arta contemporana, ar putea fi primul obiectiv pe lista calatorului ajuns pentru prima data in Barcelona.

Catedrala nu e inca terminata, fluxul creativ al lui Gaudi, ca si viata lui de altfel, fiind intrerupte pe nepusa masa de un tramvai, inainte ca Arhitectul sa-si fi terminat opera. Cica ar mai fi necesari inca vreo 80 de ani pentru ca toate turnuletele cu ananasi in varf, toate simbolurile inghesuite cu zecile pe centimetru patrat, toate vitraliile gandite de Gaudi insusi, sa fie asezate la locul lor.

Continuand pe drumul curentului Modernista, pornit de Gaudi si continuat cu entuziasm de alti contemporani de-ai lui, te poti indrepta spre bulevardul Paseig de Gracia, considerat Champs Elisee-ul Spaniei (cu o nota mai bun decat ce au francezii, daca ma intrebati pe mine), bulevard bine garnisit cu cateva dintre operele arhitecturale reprezentative ale lui Gaudi, bine ascunse (si chiar mai bine integrate) printre magazine de lux, restaurante cochete de tapas si hoteluri cu multe stele.

Prima pe lista monumentelor vesele ale curentului modernist spaniol este casa Amatller, construita de arhitectul Josep Puig i Cadafalch pentru un fel de Charlie Wonka al inceputului de secol XX (cladirea este acum populata de avocati, designeri si altii asemenea):

Perete in perete cu ea se inalta Casa Battlo, restaurata de Gaudi (parca intr-un fel de competitie benefica cu Cadafalch) intre 1904-1906 pentru o familie din clasa mijlocie,. Doar ca, asa cum era de asteptat, imaginatia lui Gaudi a mers mult mai departe decat mintea mai conservatoare a lui Josep, iar Casa Battlo este un fel de poveste scrisa in piatra si mozaic, despre victoria sfantului Gheorghe asupra Balaurului. Asa se face ca balcoanele reprezinta oasele celor rapusi de bestie, acoperisul solzii iar in varf strajuieste crucea Sfantului Gheorghe (casa poate fi vizitata, biletul este in jur de 18 Euro):

Casa Lleó Morera, construita de arhitectul Lluis Domenech i Montaner, a fost ocupata de un magazin Gucci, lucru care arata cat de natural s-a facut trecerea de la arta la consumerismul de masa:

Una dintre cele mai interesante constructii de pe Ruta Del Modernisme este cu siguranta Casa Milla, cunoscuta mai degraba sub numele de La Pedrera (Cariera). Gaudi a gandit La Pedrera ca bloc de locuinte, dar se pare ca designul lui valurit a fost prea mult chiar si pentru locuitorii deschisi la minte ai Barcelonei. Tot ei au denumit-o si Cariera (de piatra):

Ruta del Modernisme face ca o intrebare sa ti se infiripe in minte si sa ramana acolo: cum se face, totusi, ca locuitorii Barcelonei erau atat de deschisi la minte incat inca de la inceputul secolului XX locuitorii orasului acceptau destul de usor asemenea arhitectura nemaivazuta pana atunci.

Dupa atata plimbat prin Wonderland-ul catalan poti da o tura si prin magazinele care atenteaza de pe margine la portofelul si la cardul din buzunar. Primul si cel mai simpatic a fost Happy Pills:

Daca vrei sa bagi mana adanc in tonele de haine Zara, Mango si alte branduri conexe (toate facute local), iti recomandam sa ajungi si la Lefties (loc in care gasesti toate brandurile de mai sus la preturi reduse) sau la outletul Mango (Avinguda Pau Casals, 12). La fel ca in orice alt mare oras  european, si in Barcelona poti sa gasesti cam orice iti trece prin cap atunci cand vine vorba de shopping. Insa, ceea ce ne-a atras atentia in mod deosebit a fost Vincon, probabil cel mai bine aprovizionat si aratos concept store cu mobila, mese de foosball, jucarii de toate felurile, tacamuri, vase, frigidere si cam orice altceva iti mai poate popula casa intr-un mod placut ochiului:

Tot la capitolul bani, ar fi de mentionat si un aspect mai neplacut al unei vacante (cat de scurte) in Barcelona: hotii de buzunare. Nu orice hoti de buzunare, ci mai ales cei romani. Cam jumatate dintre conationalii intalniti prin orasul lui Gaudi se ocupau cu pescuitul de valori din buzunarele altora.

Sangele latin cel mai bine se domoleste tot cu o sangria rece, iar relaxarea vine cel mai bine tot la plaja, un alt capitol la care Barcelona are cu ce se mandri. Barcelonetta, fost sat pescaresc, actualmente cartier cu strazi inguste si rufe intinse de la un geam la altul (foarte asemanator cu Napoli), vine cu o oferta de nerefuzat care include palmieri, plaja, apa albastra de Mediterana si restaurante in care poti manca cele mai bune si proaspete fructe de mare. Aici am dat peste locul cu cea mai buna mancare din Barcelona, un restaurant pentru localnici in care te gandeai de doua ori inainte sa intri (si de trei inainte sa ramai), in care un meniu de 10 euro include o ciorba de peste excelenta sau o paella facuta pe bune (nu decongelata la microunde), o felie imensa de somon fraged si garnitura si o suita de deserturi din partea casei, nu doar delicioase, dar parca si aduse fara oprire.

Partea a doua continua povestea lui Gaudi, dar vom vorbi putin si despre Dalli, cel de-al doilea fiu nebun dar simpatic al Cataloniei.