Andrés are 33 de ani și pare să aibă viața perfectă: a trăit la Berlin în ultimii 12 ani, lucrând ca jurnalist, călătorește în jurul lumii, descriind locuri și stiluri de viață, cu viziunea unui turist veșnic imparțial și intransigent. Acum, întors în Chile, țara lui natală, se află la petrecerea unui prieten, înconjurat de oameni pe care nu i-a văzut de când avea 21 de ani, mulți dintre ei buni prieteni deveniți acum aproape necunoscuți.

Reîntâlnirea cu viața pe care o lăsase în urma îl face pe Andrés să înțeleagă că nu-și încheiase nici pe de parte socotelile cu trecutul. Pe măsură ce noaptea continuă, începem să înțelegem că un eveniment tragic leagă acest grup, eveniment ce a determinat plecarea lui Andrés. Mai mult, la petrecere se află și Beatriz, fosta lui iubită, poate persoana de care are cea mai mare nevoie.

„Viața peștilor este un film care are loc în “timp real”. Protagonistul său, Andrés, petrece 83 de minute confruntându-și trecutul și prezentul. Iar acest lucru i-ar putea foarte ușor afecta viitorul” spune regizorul.

Despre regizor:

Matías Bize a absolvit Școala Chiliană de Film. La 23 de ani a regizat filmul Sabado (2003), care a avut premiera mondială în competiția oficială a Festivalului de Film Mannheim-Heidelberg. Pelicula a câștigat 4 premii, printre care și Premiul Rainer Werner Fassbinder. A urmat En la Cama (2005), care a avut premiera mondială la Festivalul de Film de la Locarno. A câștigat Spicul de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Valladolid, făcându-l pe Matías cel mai tânăr regizor care a obținut acest premiu. Filmul a strâns peste 36 de premii internaționale și a fost distribuit comercial la nivel mondial. Revista de specialitate Cahiers du Cinéma l-a descris pe Matías drept “cel mai promițător regizor din cinematografia chiliană.” A regizat în Barcelona Lo Bueno de Llorar (2007), o co-producție Spania-Chile care a avut premiera mondială la Festivalul de Film de la Locarno. A primit Premiul special al Juriului și Premiul criticii la Festivalul Internațional de Film de la Valdivia. A urmat apoi La vida de los peces (2010), selecționat la Festivalul Internațional de Film de la Veneția, câștigător în 2011 al uni premiu Goya pentru Cel mai bun film străin în limba spaniolă,  Premiul Juriului și Cel Mai Bun Regizor la Los Angeles Latino International Film Festival 2011.

Declaraţii regizorale:

Viața peștilor meditează asupra unor subiecte ca relațiile, teama de angajament, dublul standard, și cum relațiile pot fi uneori intermediare, metaforă a felului în care relaționăm în lumea tranzitorie de astăzi.

„Am vrut să spun povestea într-un mod emoționant; folosind camera pentru a pătrunde în inima personajelor. Dialogul este foarte important în acest film, iar în anumite cazuri ceea ce nu este rostit – tăcerile, privirile – sunt chiar mai importante.

Conceptul de “rămas bun” este un alt lucru despre care am vrut să vorbesc. Aici au loc cele mai importante momente dintr-o relație de orice fel. Astfel, tot filmul are loc pe măsură ce Andrés părăsește petrecerea și își ia rămas bun” – Matías Bize.

Filmul a fost prezentat în 2011 la cea de-a 10-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania unde s-a bucurat de aprecieri venite atât din partea publicului cât și a presei de specialitate.

Probabil ca niciun european intreg la cap nu e fan baseball (cel putin eu nu cunosc vreunul). De fapt, chiar daca cineva ar putea gasi ceva interesant in lovitul unei mingii cu bata, acel cineva nu ar recunoaste asta drept sport, mai ales venind din partea unora care denumesc fotbalul “soccer”. Cam asta a fost primul obstacol atunci cand am vrut sa vad Moneyball. Insa, daca treci peste faptul ca filmul este despre baseball (desi ar putea fi despre orice alt sport in care se invart sute de milioane de dolari) Moneyball chiar merita vizionat.

Trebuie mentionat din capul locului ca in Moneyball nu o sa vezi discursuri motivant-emotionale sau faze de joc dramatice (gen The Whole Nine Yards). Nici macar o coloana sonora eroica, cu accente dramatice, nu vine in ajutorul actiunii. Iar fazele de joc, scenele filmate pe teren, se concentreaza pe jucatori pentru a da greutate deciziilor luate in culise. Asta pentru ca Moneyball este un film despre management. Despre cum sa te joci cu banii, schemele si destinele oamenilor pentru binele echipei. Este un film in care sentimentele sunt inlocuite de decizii rationale, iar jocul nu se castiga in fata camerelor de filmat, ci pe tabele desenate cu markerul si in aplicatii pe calculator.

Moneyball este filmul prin care Brad Pitt demonstreaza ca a imbatranit frumos (nu ma refer la fizic, las asta la atitudinea cinefilelor) si s-a maturizat ca actor. Rolul de manager aflat in plina criza (atat personala, cat si de cariera) i se potriveste ca o manusa lui Pitt. Chiar daca face ce stie el mai bine, adica arunca cu scaune, urla si da cu pumnul in masa sau trage de fiare pentru  se linisti, ceea ce conteaza cu adevarat este jocul mult mai subtil pe care Brad Pitt il face in rolul lui Billy Beane. Emotiile contradictorii care fierb parca intr-o oala sub presiune, expresia fetei, gesturile, toate sunt dovada unui talent perfectionat de-a lungul unei cariere deja foarte lungi.

Insa, surpriza cea mare vine din partea lui Jonah Hill. De la Superbad sau Get Him To The Greek, actorul pe care nu l-as fi vazut in altceva decat comedii nu foarte proaste cu adolescenti, face in Moneyball un joc fenomenal. E atat de natural si credibil in rolul lui Peter Brand, incat poti crede ca meseria de analist este ceva ce ii aduce bani pe langa actorie. Probabil ca acesta este rolul care il va propulsa spre alte filme serioase (nu ca ar fi ceva in neregula cu o comedie buna), lucru pe care il merita cu prisosinta.

Filmul (care este si produs de Brad Pitt) Moneyball are cate ceva pentru toata lumea. Sport (mai ales daca vrei sa afli lucruri din istoria baseball-ului), povestea dramatica a carierei unui om, de la manager plafonat la unul dintre cei mai inovatori si dispusi sa riste jucatori din industrie si, nu in ultimul rand, o radiografie a felului in care banii intervin si schimba orice domeniu, chiar si sportiv.

The Rum Diary este a doua ecranizare a unui roman scris de Hunter S. Thompson, dupa Fear & Loathing in Las Vegas, cel care a vazut lumina marelui ecran in 1998, punctul lor comun (in afara de cel evident, scriitorul cartilor) fiind Johnny Depp, titularul rolurilor principale in ambele filme. Si cum filmul regizat de Terry Gilliam a capatat rapid statutul de cult, The Rum Diary (regizat de Bruce Robinson) a avut concurenta puternica inca de la inceput.

Ca de obicei, atunci cand vorbim despre ecranizarea unui roman cunoscut, spectatorii filmului se impart in doua categorii distincte: cei care au citit cartea si cei care nu au citit-o (inca). Johnny Depp este unul dintre fanii die hard ai lui Thompson si, asa cum a declarat inainte de lansarea filmului, The Rum Diary ar trebui sa fie un tribut adus de un mare actor unui mare scriitor. Asadar, in filmul lui Robinson se gaseste cate putin pentru fiecare.

Johnny Depp intra in rolul unui scriitor semi-ratat pe nume Paul Kemp care ajunge in Puerto Rico ca nou angajat al unui ziar falimentar. Dupa ce isi face noi prieteni, pe Sala (Michael Rispoli) fotograful betiv al ziarului si Moburg (Giovanni Ribisi) corespondentul pe teme religioase, nazist si extrem de betiv, Kemp ajunge in atentia albilor (americani) emancipati care vor sa transforme tot locul intr-un “ocean de bani”. Aici intra in scena Sanderson (Aaron Eckhart), in rolul diavolului care-i sopteste in urechea lui Kemp vorbe dulci despre imbogatire rapida.

Unul dintre lucrurile pe care le-am anticipat, dar ma bucur ca nu s-au intamplat, a fost ca jocul lui Depp sa nu semene prea mult cu cel din Fear & Loathing sau cu poker face-ul lui (care poate deveni marca inregistrata) din Piratii din Caraibe. Depp a demonstrat din nou ca stie sa joace si nu doar ca a descoperit un rol care i se potriveste si care se poate aplica in orice film. Atunci cand scenariul o cere, devine serios si parca alt om, iar atunci cand bea niste rom scurs din filtrele furate de Moburg de la fabrica Baccardi se transforma brusc intr-un fel de hibrid Raoul Duke/Jack Sparrow.

The Rum Diary reuseste sa fie un film bun pana intr-un anumit punct. Daca incepe si evolueaza ca un film european, cu subtilitati (critica fina la adresa americanilor care calca cu bocancul peste orice e ne-american si vad in orice lucru un potential sac cu dolari sau o idila fierbinte asa cum te-ai astepta sa se intample intr-o atmosfera caliente, sud americana) si scene amuzante pana la crize de ras care se lasa cu dureri de burta, Robinson reuseste sa dea gres spre final, atunci cand scapa filmul din maini. Iar asta cred ca se datoreaza dorintei lui de a re-edita succesul din 1998 al lui Gilliam, acela de a exploata cu succes latura imbibata in droguri psihedelice a lui Thompson si de a se folosi de felul foarte credibil al lui Depp de a reda starile respective pe ecran. Insa, din pacate, cartea lui Thompson pe care Robinson a ales-o pentru ecranizare nu pune accentul pe aceasta latura. Asa se face ca ultima parte a filmului ramane in pom, fara ca scenariul sa fie dezvoltat atat cat trebuie.

Totusi, Rum Diary nu e nici pe departe un film prost. Asta pentru ca a facut o sala intreaga sa rada in hohote, asa cum nu se mai intampla astazi in cazul “comediilor” in care regizorii si scenaristii trebuie sa recurga la artificii scabroase pentru a obtine un suras. Filmul lui Robinson este o aventura calda, care te incalzeste precum un pahar de rom in plina iarna, adica exact ce trebuie in acest moment.

The Devil’s Double, filmul lui Lee Tamahori (cunoscut, mai ales, pentru serialul Sopranos) trateaza un subiect spinos: viata lui Uday Hussein, fiul celebrului lui tata, Sadam. Adica una dintre cele mai depravate si violente progenituri din cate au vazut lumina zilei pe aceasta lume, pe drept numit in filmul de fata “diavol”.

Povestea este spusa de dublura lui Uday, un soldat, veteran al razboiului din Iran, pe nume Latif, care seamana cu infamul Hussein junior ca doua picaturi de roua (sau de aur, ca sa pastram specificul filmului). Dupa buna practica instaurata de tatal sau, conducatorul suprem (strategie folosita de majoritatea sefilor de stat cu “probleme”), Uday are nevoie de Latif pentru a putea fi in mai multe locuri deodata si pentru a-si salva pielea din calea eventualelor atentate ale oamenilor satui de anii de abuzuri medievale dezlantuite asupra propriului popor.

Partea interesanta provine din faptul ca Uday si Latif seamana doar fizic (desi dublura are nevoie de niste ajustari chirurgicale pentru a fi identic). Uday ucide pe oricine, violeaza mirese in ziua nuntii lor, rapeste fete de 14 din fata scolii si se face ascultat cu ajutorul unui pistol din aur masiv. Latif este “din popor”, crescut in buna traditie islamica de catre tatal lui, un om cinstit, si isi fereste privirea in fata abuzurilor pe care este obligat sa le priveasca. Insa, Latif este pus in fata unei alegeri: fie se face frate cu dracul, fie familia lui ajunge sa-si doarma somnul vesnic intr-un mormant anonim din desert.

Filmul este inspirat din fapte reale, unul dintre scenaristi fiind chiar Latif Yahia (care acum traieste in exil in Europa, chiar daca Sadam a parasit de mult aceasta lume). Regizorul a declarat ca litera istoriei nu a fost respectata 100% pentru ca rolul filmului nu este de a prezenta radiografia Irak-ului in timpul domniei lui Sadam, ci cazul lui Uday, in particular, ca si idee asupra raului care poate dainui in oameni. Credibilitatea filmului este stirbita de limba engleza vorbita cu accent britanic de toti actorii (de la vanzatori in piata la oficiali de rang inalt). Insa, asa cum a declarat si Tamahori, un film realizat la acelasi nivel, numai cu actori arabi, nu ar fi fost realizabil cu acelasi buget. Tot aici ar putea fi ridicata o alta sprinceana, existand intrebarea, daca nu cumva, un asemenea film ar fi fost facut pentru a justifica distrugerea regimului lui Sadam Hussein. Insa, e greu de crezut ca un film care a fost proiectat mai mult pe la festivaluri precum Sundance sau Berlinale, deci cu vizibilitate destul de redusa in fata publicului larg, ar fi o unealta de propaganda americana. Tamahori tine, mai degraba, o pledoarie impotriva ideei de dictator in general.

Lasand teoria conspiratiei la o parte, precum si conotatiile politice si istorice, The Devil’s Double reprezinta una dintre putinele incursiuni in viata unei dinastii extrem de bogate si influente si, in aceeasi masura, de crude, in palatele lor prezidentiale care reprezinta visul ud al oricarui manelist (vezi posterul filmului), dar si o inexacta contabilitate a abuzurilor lor.

Jumatatea lunii noiembrie aduce în cinematografele din România o comedie romantică cu foarte mare priză la publicul amator de divertisment inteligent: Verii | Primos, un film în regia lui Daniel Sanchez Arevalo.

Logodnica lui Diego l-a părăsit cu cinci zile înainte de data nunții. Ce-i rămâne de făcut?

• Să-şi facă apariția la biserică, sperând că logodnica lui s-a răzgândit în ultimul minut.
• Să se facă praf și să se plângă de viața lui de rahat.
• Să încerce să-și recucerească prima iubire.

ü  Toate variantele de mai sus.

“Cred că Verii este cel mai direct film al meu, cel mai puțin complicat – ușor de urmărit, dar nu simplu. Nu zic că este cel mai bun (n-am reușit niciodată să aleg între mama și tata), cred doar că, dintre toate filmele mele, Verii este filmul în care rezultatul final este cel mai aproape de intenția originală. Deși, ca să fiu sincer, mă simt ciudat să vorbesc despre rezultate, cu atât mai mult în acest caz, fiindcă Verii este un film pentru public. Este o comedie luminoasă și optimistă, departe de pesimismul și fatalismul care ne înconjoară. Rămâne încă de văzut care este rezultatul. Până acum, am măsurat întotdeauna succesul în funcție de gradul meu de mulțumire cu rezultatul final. În acest caz, succesul va fi determinat de reacția publicului. Aș fi mulțumit dacă spectatorii vor pleca de la cinema simțindu-se puțin mai bine decât atunci când au intrat la film. Intenția mea este să distrez, să stârnesc emoții și să transmit sentimente pozitive în vreme de criză și nesiguranță.”, declara regizorul filmului

Mammoth este primul film international al regizorului Lukas Moodysson (cunoscut pentru tot felul de documentare si scurt metraje, precum A Hole in My Heart), cu Gael Garcia Bernal (La Mala Education, Amores Perros, Babel) si Michelle Williams (Blue Valentine). Adica, doi actori excelenti intr-un film regizat de un suedez apreciat la el in tara si asteptat cu nerabdare sa devina “international”.

Subiectul este unul foarte actual: diviziunea celulei de baza a societatii – familia, cauzata de nevoile financiare, sociale sau, pur si simplu, bunele intentii care paveaza drumul spre iad. Mai exact, in Mammoth, aflam povestile nespuse ale oamenilor de langa noi, bogati sau saraci, care sufera in incercarea lor de a-si face viata mai buna, atat lor cat si celor dragi. Familia de vestici, realizata financiar, fara probleme aparente (slujbe bine platite, casa mare si ultra moderna), bona lor filipineza prezentata ca un om adevarat si nu ca o comoditate pe care o poti prezenta la emisiunile TV (asa cum se intampla in recent imbogatita noastra tara) si thailandeza care, conform cliseelor, isi vinde trupul strainilor generosi, dar care are in spate o poveste care ii poate servi ca alibi.

Mammoth este un film care uneste toate aceste destine, indiferent de locul in care ele curg, intr-o poveste impresionanta, bine realizata (asta poate atesta oricine a cunoscut indeaproape o persoana considerata de obicei sub-umana, precum o menajera sau o prostituata asiatica) si care ar fi bine sa fie vazuta de cat mai multi oameni care apeleaza la astfel de servicii, uitand de cele mai multe ori ca trateaza cu o fiinta umana.

Filmul lui Moodysson este prin excelenta european, cu cadre lungi, fara muzica, fara ca “nimic” sa se intample sub forma de actiune de Hollywood insa, in acelasi timp, cu o atmosfera grea, densa, din care stii ca nimic bun nu o sa iasa la suprafata. La fel ca orice alta productie de acest gen, nici Mammoth nu a beneficiat de o vizibilitate prea buna printre cinefili si, cu atat mai putin, printre consumatorii obisnuiti. Iar asta e pacat, pentru ca acest film ar trebui vazut de multe bahmutence care apeleaza la serviciile unei bone filipineze, barbati cu dare de mana care cred ca pot “avea Thailanda la picioare” sau castigatori ai societatii noastre corporatiste care-si uita prioritatile pe drum. Si asta nu pentru ca ar fi un film excelent (stii cum se va termina fiecare scena inca de la inceputul ei, iar faptul ca Moodysson incearca sa fie moralist e evident la tot pasul), ci tocmai pentru ca e un film usurel, dar impresionant.

Bonus, o coloana sonora care merita toata atentia:

Dupa ce ultimul lui film, The Tree of Life, a impartit lumea cinefililor in doua tabere radicale, cei carora li s-a parut genial si cei care au adormit de cateva ori in fata scenelor prea lungi, Terrence Mallick a anuntat ca lucreaza la patru noi filme care vor fi lansate in viitorul nu foarte indepartat. Au fost anuntati si doi actori care vor juca in cele doua filme: Chistian Bale si Cate Blanchett.

Primul film, Voyage of Time, va fi cu siguranta o placere audio vizuala, daca ne gandim la scenele (lungi si picate cam ca nuca-n perete) din The Tree of Life cu si despre nasterea Universului. Un alt nume vehiculat este The Burial, al carui rol principal i-a fost rezervat lui Javier Bardem.

Christian Bale si Cate Blanchett vor juca amandoi in doua filme: Lawless si Knight of Cup, alaturi de Ryan Gossling. Ambele vor fi filmate in paralel in 2012.

Anul viitor se anunta foarte incarcat pentru Terrence Mallick, regizorul din a carui mana au iesit doar patru filme importante in aproape 32 de ani cariera.

Transilvania Film aduce în cinematografe în noiembrie o serie de filme spaniole inedite. Primul dintre ele, Amador, va avea premiera pe 4 noiembrie. Filmul a fost prezentat în cadrul celei de-a 10-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, unde a avut câteva proiecţii în prezenţa regizorului Fernando León de Aranoa.

„Amador este un film despre viaţă, despre cum uneori nici măcar moartea nu e deajuns să o oprească”, spune regizorul.

Marcela, o tânără cu probleme financiare, îşi găseşte ca slujbă de vară să aibă grijă de Amador, un bătraân ţintuit la pat, a cărui familie este plecată. Tocmai atunci când crede că toate problemele îi sunt rezolvate, Amador moare, lăsând-o pe Marcela fără slujbă, lucru pe care ea pur şi simplu nu poate să şi-l permită… Aflată faţă în faţă cu o dificilă problemă morală, Marcela trebuie să aleagă.

Filmul “Din dragoste cu cele mai bune intenții”, semnat de regizorul Adrian Sitaru, va avea premiera pe marile ecrane pe data de 28 octombrie. Lungmetrajul ajunge în sfârșit în cinematografele din România, după ce a fost prezentat pe 3 continente și vizionat de publicul celor mai mari festivaluri de film, din peste 10 țări.

„Din dragoste cu cele mai bune intenții” va fi proiectat în avanpremieră la Movieplex Plaza România joi, 27 octombrie de la ora 20:00 iar vineri, 28 octombrie va avea loc o proiecție specială la Cinema Studio, de la ora 17:30 în prezența actorilor Bogdan Dumitrache, Natașa Raab și Alina Grigore.

„Din dragoste cu cele mai bune intenții” va putea fi vizionat în prima săptămână (28 octombrie – 3 noiembrie) în București la Hollywood Multiplex (București Mall), Movieplex (Plaza România), Cinema City (AFI Cotroceni), Grand Cinema Digiplex (Băneasa Shopping City), The Light Cinema (Liberty Center), Noul Cinematograf al Regizorului Român, Cinema Scala, Cinema Studio, în Cluj la Odeon Cineplex (Polus Center) și în Brașov la Cityplex (Eliana Mall), urmând ca în săptămânile viitoare să ajungă în cinematografele din toată țara.

Lungmetrajul a avut premiera mondială la Festivalul de Film de la Locarno, unde a câștigat Premiul pentru cea mai bună regie și premiul pentru cel mai bun actor, acordat lui Bogdan Dumitrache. Actorul interpretează rolul principal alături de Natașa Raab, Alina Grigore și Marian Râlea.

“Din dragoste cu cele mai bune intenţii” spune povestea lui Alex (Bogdan Dumitrache), un personaj destul de nevrotic. După ce mama lui (Nataşa Raab) este internată în spital în urma unui accident vascular cerebral, viața lui Alex iese de pe făgașul normal. La spital, Alex se găsește prins într-un spectacol burlesc plin de personaje neașteptate și evenimente surprinzătoare. Încercând să gestioneze situația ținând cont de sfaturile tuturor celor din jurul lui, el își imaginează noi scenarii în care mama lui ar putea fi rănită. În timp ce aceasta pare să se simtă bine, Alex face o serie de greșeli și totul din dragoste, cu cele mai bune intenții.

Trailerul oficial al filmului poate fi vizionat accesând linkul: http://www.youtube.com/watch?v=RxFAU0YbjF4

Transilvania Film aduce în cinematografe Marea noastră disperare | Our Grand Despair, prezentat anul acesta în competiţia Festivalului de Film de la Berlin şi câştigătorul premiului FIPRESCI la Festivalul de Film de la Istanbul. Filmul este al doilea lung metraj al apreciatului regizor de origine turcă Seyfi Teoman.

Marea nostră disperare spune povestea lui Ender și Çetin a căror convieţuire paşnică este perturbată când cei doi îi permit surorii unui prieten comun să stea cu ei. Amândoi trecuti de 30 de ani, cei doi prieteni de-o viață sunt copleșiți de prezența taciturnei Nihal.

Ce i-o fi apucat să primească o studentă în grijă, la ei acasă? Mai ales o tânără care trăiește cu trauma recentă a pierderii părinților într-un accident de mașină?    Ritualurile de zi cu zi, îi fac în cele din urmă pe cei trei colegi de apartament să împărtășească momente plăcute, iar cei doi bărbați descoperă o tânără frumoasă și plină de viață, insa niciunul dintre ei nu vrea să dea dovadă de lipsă de considerație față de bunul lor prieten, și nici s-o tulbure pe sora acestuia, încă într-o stare fragilă. Ender și Çetin se simt când tați protectori, când băiețandrii emoționați, întrebându-se mereu dacă să-și dezvăluie sentimentele față de Nihal sau nu…

Marea noastră disperare vine în cinematografe înainte de Ziua Naţionaă a Turciei (29 octombrie) care va fi marcată la Constanţa printr-o proiecţie specială gazduită de Cityplex Constanţa, în prezenţa Excelenţei Sale Vice-Consulul Turciei in România.

Filmul va rula în prima săptămână în Bucureşti la Hollywood Multiplex şi Grand Cinema Digiplex, iar la Constanţa la Cityplex.